Când vorbim despre clasic ne referim la un model de perfecţiune care s-a impus şi s-a pãstrat în timp prin trãsãturi precum importanţã, valoare ş.a. De pildã, un scriitor, un artist sau un om de ştiinţã este un clasic dacã este unul de valoare, a cãrui operã şi-a pãstrat importanţa de-a lungul vremii şi a rãmas în patrimoniul cultural-ştiinţific al unui popor sau al lumii. Mai pe larg, clasicul concentreazã caracteristicile de orice naturã ale unui lucru, ale unei acţiuni, situaţii etc. Clasic mai înseamnã însã şi tipic, caracteristic, ceva care este folosit în mod curent, dar şi reprezentativ sau obişnuit. Dacã ne referim la lumea anticã, clasic înseamnã ceea ce este caracteristic antichitãţii greco-latine sau conform cu normele artei acesteia. De altfel, clasicismul greco-latin sau cel francez sunt considerate perfecte deoarece aparţin unor epoci care pot fi luate ele însele ca modele.
Noţiunea de contemporan este însã puţin mai ambiguu definitã în limba românã. Dicţionarele definesc termenul de contemporan ca pe ceva care existã, trãieşte şi se petrece în zilele noastre, se raporteazã la prezent sau la epoca de faţã. Aşadar, a fi contemporan cu ceva anume înseamnã a trãi în acelaşi timp cu acel ceva.
Ceva raportat la prezent însã nu poate fi echivalent cu o epocã, fie ea şi actualã, aşa cum nici epoca în sine nu se poate rezuma la un prezent, întrucât ea presupune o perioadã mai mare de timp din care cel mult partea ei ultimã înseamnã prezent. O epocã a noastrã, actualã deci, nu poate fi definitã complet pentru simplul motiv cã nimic nu poate sã preîntâmpine o posibilã metamorfozã a caracteristicilor acesteia. Dacã încercãm sã ne definim propria noastrã epocã, de pildã, ca pe o epocã predominant multimedia sau o epocã a internetului, nimic nu ne asigurã cã mâine o altã amprentã cu mult mai pregnantã nu-i va deveni caracteristicã majorã. Aşadar epocile nu le definim noi, contemporanii, ci sunt definite de generaţiile care ne succed.
A spune cã sunt contemporan cu ceva care ţine de timpurile noastre pare însã mai potrivit. Contemporan mai comportã şi alte nuanţe, precum: actual, modern ş.a., dar aceste sensuri nu vreau sã le pun în discuţie aici. Desigur, putem întâlni şi definiri contrastante precum â€ţRembrandt - contemporanul meu†pentru vernisajul unei expoziţii a operei marelui maestru al tehnicii clar-obscurului, sau â€ţCaragiale â€" contemporanul nostru†care vrea sã exprime valoarea reactualizatã a operei ilustrului dramaturg.
Cine, de fapt, sunt contemporanii mei? Desigur, în primul rînd toţi cei care trãiesc aceeaşi epocã pe care o trãiesc şi eu. Cei cu care convieţuiesc sunt deci contemporanii mei.
Dar dacã epoca noastrã de contemporaneitate nu ne este comunã decât pe o porţiune a ei? De pildã, e corect sã mã numesc contemporan cu Ion Barbu? Pãi cred cã mai degrabã e abuzivã aceastã etichetare pentru simplul motiv cã perioada de glorie a marelui poet şi matematician nu am trãit-o şi eu, cel puţin nu am fost conştient de asta, noi doi având existenţial în comun doar ultimii câţiva ani de viaţã ai poetului.
Pretenţia de contemporaneitate cu mari personalitãţi ale unei epoci este mai degrabã un capriciu atunci când nu ştii sau nu ai înţeles suficient opera lor. De aceea uneori ni se spune în glumã, dar pare şi un sfat înţelept, atunci când suntem invitaţi sã fim mai întâi contemporani cu noi înşine.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Atemporalitatea nu implica contemporaneitatea...asa ca prefer sa fiu atemporal cu mine si sa nu pot fi judecat de mine insumi...in schimb ma bucur sa fiu in aceeasi dimensiune cu scrisul tau!
