Când am întâlnit prima datã la Noica afirmaţia cã limba noastrã încã nu şi-a gãsit un echivalent pentru conceptul de devenire nu mi-am pus atunci prea multe întrebãri în legãturã cu asta. Îmi amintesc doar cã am reţinut ideea ca pe un lucru interesant şi nimic mai mult. Abia peste câteva decenii aveam sã (re)descopãr câtã dreptate avea marele nostru filozof când afirma asta. Atunci când am avut cu adevãrat nevoie, am cãutat într-o mulţime de dicţionare filozofice o explicaţie cât de cât convenabilã a acestui termen, dar nu am fost deloc mulţumit.
Unii se grãbesc sã defineascã devenirea ca pe un proces al dezvoltãrii obiective, subiective sau conceptuale (oare or mai fi şi altele?) având drept rezultat apariţia noului. Despre devenire se afirmã cã este un concept limitã, în sensul cã nu poate fi înţeles decât pentru sine. Astfel, nu putem vorbi de un dincolo sau de un dincoace de el.
Multe dintre aspectele principale ale devenirii precum cele de transformare, înaintare, schimbare, prefacere, evoluţie ar putea fi concentrate într-un concept temporal, anume acel de succesiune a evenimentelor. Dar, chiar şi în acest caz avem nevoie de douã concepte “grele†din limba românã: “succesiune†şi “evenimentâ€. Noica însuşi gãseşte pentru devenire un singur sinonim mai potrivit, cel de “petrecereâ€, dar recunoaşte şi regretã totodatã cã acest termen a fost prea trivializat în limba românã.
Dupã canoane filozofice, putem considera cã, aşa cum în faţa vieţii stã permanent moartea, la fel şi devenirea are în faţã pieirea, cu toate treptele ei intermediare - mai mult sau mai puţin plãcute - care însã nu pot fi evitate.
Dicţionarul Oxford defineşte astãzi timpul ca fiind "procesul indefinit şi continuu al existenţei evenimentelor în trecut, prezent şi viitor, privit ca o unitate". Sfântul Augustin susţinea cã: “Ceea ce mãsor când mãsor timpul este impresia meaâ€, considerând timpul ca fiind de esenţã “subiectivãâ€, deci strâns legat de cea “umanãâ€, pentru cã omul este cel care a creat, din necesitate, aceastã noţiune. Dupã Kant, timpul este o formã universalã de referinţã a ceea ce percepem. În sanscritã existã o aceeaşi rãdãcinã pentru cuvintele “timpâ€, “naştere†şi “luminãâ€.
Noţiunea de timp s-a nãscut în legãturã cu aceea de devenire. Timpul are caracterul de devenire, diviziunile sale fiind implicate chiar de fazele intermediare ale acesteia. Aşa s-au nãscut probabil noţiunile de trecut, prezent şi viitor, ca raportare la existenţa noastrã biologicã, adicã de fiinţã vie, care “trãieşteâ€.
Oricum ar fi, devenirea ca şi concept filozofic poate fi doar gândit. Marile fenomene şi procese ale omenirii sunt într-o veşnicã devenire, cum intuise încã din antichitate filozoful elen Heraclit din Efes (545-475 î.e.n.). Nici un lucru nu este identic cu altul, doar aparent asemãnãtor. El este acelaşi şi mereu altul, identic doar cu sine însuşi. Însã devenirea ca fenomen ontologic nu poate fi asimilatã schimbãrilor din naturã. Privind metafizic devenirea, unii gânditori au analizat structural conceptul.
Dupã perioada presocraticã, conceptul devenirii a fost asimilat în tradiţia filosoficã occidentalã cu cel de schimbare, inspirat în bunã mãsurã de avântul ştiinţelor pozitiviste. Filozoful modern George Wilhem Friederich Hegel (1770-1831), sesizeazã şi sistematizeazã concepţia privind succesiunea, devenirea proceselor şi fenomenelor din naturã şi societate. Hegel vorbeşte despre devenire asimilând-o unei ample mişcãri dialectice care înainteazã prin contrarii. Pornind de la sugestia faptelor de experienţã ale lumii filozoful considerã conceptul de devenire ca pe un termen care sã salveze relaţia logicã de contradicţie dintre fiinţã şi nefiinţã.
Hegel îşi susţine demonstaţia prin faptul cã lucrurile nu au proprietãţi veşnice. Ele apar şi dispar, se nasc şi mor, sunt şi totodatã nu sunt, prin raportare la timp. A fi este o succesiune de momente. Ce este acum un lucru, în propria lui fiinţã, nu putem determina, pentru cã el îşi schimbã permanent caracteristicile în timp. Judecãţile analitice nu ne sunt de nici un folos, pentru cã ele desfãşoarã o relaţie de incluziune existentã între douã noţiuni. Ceea ce am afirmat ca fiind o proprietate esenţialã a ceva trebuie imediat sã contrazicem, arãtând cã acel ceva nu mai este cum a fost, cã el a devenit şi s-a transformat în altceva diferit, dar nu total diferit. În concepţia lui Hegel, devenirea se identicã cu Absolutul, adicã cu unitatea contradictorie dintre fiinţã şi nefiinţã.
Dupã Hegel, se pare cã conceptul nu a mai fost resuscitat de vreun filosof notabil. În spaţiul românesc, Constantin Noica a folosit expresia deveninţã - contopind conceptual devenirea şi fiinţa, devenirea întru fiinţã. Deveninţa este mai mult decât o modalitate de ordonare a realului.
Noica a schimbat sensul conceptului de devenire, care nu mai este vãzut ca o schimbare petrecutã la nivelul substanţei sau ca sintezã a fiinţei şi a nefiinţei. Devenirea este atât dimensiune a procesualitãţii, a schimbãrii şi transformãrii, cât şi, sau mai ales, de primã instanţã a fiinţei. Devenirea asigurã legãtura între afirmaţie şi negaţie, între fiinţã şi nefiinţã, între ceea ce este şi ceea ce nu este.
Uneori se afirmã despre devenire cã este un concept din aceeaşi arie semanticã cu prefacerea şi schimbarea şi cã, deşi este un termen folosit, ca în vorbirea obişnuitã, când cu o arie mai largã de semnificaţii, când cu una mai îngustã., nu este un termen tehnic, adicã cu un sens precis, de regulã diferit de cel folosit în vorbirea obişnuitã, şi mai ales având un sens invariabil.
Devenirea are cu mult mai multe semnificaţii decât cele puse în evidenţã aici. Noica îmbrãţişeazã ideea cã însãşi filosofia este o reflexiune în jurul problemei fiinţei şi a devenirii. Prin devenire, realul pe de-o parte se multiplicã, şi atunci "devenirea este întru devenire", dar poate suferi şi o prefacere interioarã ilustrând "devenirea întru fiinţã†(C. Noica, Trei introduceri la Devenirea întru fiinţã).
Devenirea este un subiect despre care s-ar putea discuta la nesfârşit. Nu cred cã el va fi epuizat vreodatã. Nu mã pot totuşi abţine sã nu amintesc aici despre ceea ce cred cã este una dintre cele mai plastice, duioase dar şi complexe definiri ale devenirii care, prin ea însãşi, inspirã noi semnificaţii şi nuanţe ale conceptului în discuţie. Ea aparţine lui Emil Cioran şi o întâlnim în â€ţAmurgul gândurilorâ€: “Devenirea este un dor imanent firii, o dimensiune ontologicã a nostalgieiâ€.
