Sensul orar sau sensul acelor de ceasornic este identic cu cel descris de limbile ceasului: de sus spre dreapta, jos, apoi spre stânga şi înapoi sus. Sensul opus rotirii în sens orar este sensul antiorar, cunoscut în matematicã sub denumirea de sens trigonometric.
Înainte de utilizarea ceasurilor se foloseau termeni referitori la evoluţia soarelui pe boltã. Tehnic, termenii de orar şi antiorar se pot aplica numai unei mişcãri de rotaţie atunci când este specificatã partea planului rotirii din care este urmãritã mişcarea. De exemplu, rotirea diurnã a pãmântului, vãzutã de la Polul Sud, este orarã, dar privitã de la Polul Nord este antiorarã.
Ceasul urmeazã prin tradiţie un sens de rotire, inspirat de la predecesorul lui, cadranul solar. Distincţiile â€ţorar†şi â€ţantiorar†apar şi în naturã, determinând conotaţii şi rezultate finale diferite. De pildã, au existat şi ceasuri ale cãror limbi se deplasau în sens antiorar.
Una din variantele poemului lui Ion Barbu “Din ceas, dedus…†conţinea sintagma “Un ceas inversâ€. Aceasta nu semnificã altceva decât sensul antiorar, sensul geometric (sau trigonometric) al lucrurilor, deci un sens aplicabil numai unei mişcãri de rotaţie.
În acelaşi poem deducerea din ceas este invocatã pentru a sugera eliberarea din temporalitate şi spaţialitate a profunzimii actului creator: “Din ceas, dedus adâncul acestei calme creste“. Ceasul esenţializeazã o lume cu profunde simboluri temporale. El închisteazã creaţia, o fixeazã definitiv într-un spaţiu care nu i se potriveşte. Ea, creaţia, nu are nevoie de margini, de aceea trebuie sã i se indice un drum prin abstractizare spre esenţã, spre o formã purã. Totul trebuie reflectat “în grupurile apei†printr-un “joc secund, mai purâ€, în care timpul rupt din ceas îşi pierde unidirecţionalitatea şi unidimensionalitatea, transformându-se într-o mãrime complexã cu dimensiuni care sã sugereze infinitatea, prin reflectare în spiritul uman, el însuşi esenţializat şi devenit “mântuit azurâ€.
În particular, poezia, fiind o creaţie divinã, se cere a fi protejatã, scoasã din universul real şi siluitor reprezentat de "ceas". Ea este un joc secund, o reflectare a realitãţii într-o apã sau oglindã.
Din poemul â€Staturã†se desprinde un timp al memoriei, mãsurat de un ceas monumental: “Vedeau din ceasul ce nu bate / - Din timp tãiat cu sãbii reciâ€. Timpul veşniciei, rupt din amintire şi purtând o amprentã statuarã, devine simbol al continuitãţii. Sub lupa memoriei lucrurile par glaciale, adeseori prea îndepãrtate, dar ne cãlãuzesc prin puterea exemplului lor spiritual şi ne îndeamnã la prosternare. “Ceasul ce nu bate†nu este nicidecum un ceas stãtut, ci se manifestã prin forţa şi înãlţimea unei siluete imortalizate, permiţându-ne sã-i sustragem veşnicia lucrului împlinit.
În poemul “Mod†cerul ne dã dimensiunea timpului: “O ceasuri verticale, frunţi târzii! / Cer simplu, timpul. Dimensiunea, douã; / Iar sufletul impur, în calorii, / Şi ochiul, unghi şi lumea-aceasta â€" nouãâ€. De la el, de la soarele de pe cuprinsul lui şi de la mişcarea planetelor a inventat omul ceasul. O dimensiune verticalã a ceasului ne este oferitã de ridicarea frunţii spre cer pentru a revela timpul. Ceasul adevãrat ne este dezvãluit numai de pe bolta cereascã, cea care, prin întinderea planicã infinitã, pentru o privire întârziatã şi pentru minţile noastre contemplative, are doar douã dimensiuni: “- Înaltã-n vânt te frângi, sã mã aştern / O, iarba mea din toate mai frumoasã. / Noroasã pata-aceasta de infern! / Dar ceasul - sus; trec valea rãcoroasãâ€.
Ceasul lui Ion Barbu este invocat şi ca instrument sau unitate de mãsurã a timpului, cu sens de orã, în versuri precum: “Verzi investiri, prin câte-un gang, / Sub ceasuri largi - balang, balang!†(Paralel romantic), sau “Ceas în cristalin
Lângã fecioara Geraldine†(Uvedenrode), sau încã “Şi-n acel fapt de searã, uitându-mã spre Nord / În ceasul când penumbra la orizont descreşte / Iar seara întârzie un somnolent acord, / Mi s-a pãrut cã domul de ghiaţã se topeşte†(Umanizare).
Dar ceasul apare şi idealizat, precum în “Oul dogmaticâ€, în credinţa popularã cã banalul gãlbenuş de ou întruchipeazã forţa miraculoasã de a mãsura timpul de dinainte şi de dupã creaţie: “Şi mai ales te înfioarã / De acel galben icusar, / Ceasornic fãrã minutar / Ce singur scrie când sã moarã / Şi ou şi lume. Te-înfioarã / De ceasul, galben necesar... / A morţii frunte -- acolo-i toatã. / În gãlbenuşâ€.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nu m-am gandit niciodata la problematica timpului in poezia lui Barbu.Originala abordarea dvs! Intrebare, asta pt ca aveti cunostinte despre poezia sa: cine a interpretat titlul Uvedenrode / Umanitatea vede in rod existenta? Nu mai stiu!
