Existã modele de reprezentare a lumii? Iatã o întrebare la care cu greu se poate rãspunde. În marea lor majoritate teoriile filozofice sunt bazate pe concepte noi, special imaginate pentru explicarea lumii. Din nefericire niciuna din ele nu rezistã în timp unei analize riguroase. Filozofii se nasc, trãiesc, gândesc şi inventeazã cu mintea lor extraordinarã viziuni dintre cele mai sofisticate despre lume. Dar ele sunt pânã la urmã umbrite de nelimitate şi iminente controverse. Conjecturile lor sunt predispuse şi succedate unor critici vehemente. Nietzsche îl neagã pe Socrate pentru inconsistenţa moralei. Platon dispare cu seninãtate din teoria lui Heidegger despre lume. Nietzsche aduce modelul de Supraom şi-l pune în locul lui Dumnezeu care este considerat mort, Unii dintre discipolii lui Hegel au preconizat ateismul în religie şi democraţia liberalã în politicã. Kant susţine cã raţiunea nu poate cunoaşte totul şi rãmâne limitatã în domeniul cunoaşterii. Mircea Eliade pune accentul pe conceptele de spaţiu sacru, ca fiind centrul universului şi timpul sacru ca repetiţie a elementelor de la originea lumii. Heisenberg rãstoarnã o mulţime de rânduieli prin al sãu principiu al incertitudinii şi tot aşa, povestea pare cã nu se mai sfârşeşte. În toate acestea justificãrile sunt date de obicei prin mijloacele pur telurice: broasca ţestoasã, pãianjenul, cultura galbenã, budismul, creştinismul, mãsurarea etc. Dar mereu se întâmplã ca lucrurile sã rãmânã pânã la urmã ori neexplicate, ori neacceptate, ori acceptate cu reticenţe sau cu îndoieli grave, ori - în cel mai bun caz - acceptate de un numãr neînsemnat de discipoli.
Poţi sã nu fii de acord cu ideea lui Nietzsche atunci când spune cã “un sclav rãmâne sclav chiar dacã ajunge sã aibã putereaâ€? Poţi, desigur, dar rişti sã intri într-o disputã care se va petrece pe acelaşi tip de redundanţã a raţionamentului. Poţi oare sã negi valorile religiilor şi implicaţiile acestora în viaţa oamenilor? Poţi, desigur, dacã îţi asumi riscul sã trãieşti într-o lume în care eşti aproape singur.
Prefer sã explic lumea cu mijloace dintre cele mai puţin atinse de uitare şi uimire. Dar care sunt acestea? Cele mai consistente argumente, chiar dacã sunt în acelaşi timp rigide şi severe, sunt oferite de matematicã. Teoriile matematice n-au putut fi infirmate niciodatã în decursul istoriei. Ele au rezistat peste veacuri mai presus de orice. O piatrã poate fi întâlnitã peste timp aproape neatinsã, doar cel mult afectatã de trecerea vremii. Însã nimic nu ne asigurã cã ea mai pãstreazã intacte proprietãţile de acum douã milenii. O mãrturie provenitã surse vechi nu poate contribui decât cel mult la confirmarea sau infirmarea unor ipoteze. Ea se adaugã la arsenalul de argumente. Pe de altã parte, nimic nu este veşnic, se afirmã deseori cu seninãtate, totul curge. Nimic nu rezistã veşniciei, nimic nu pãtrunde complet din veşnicie în prezent. Şi atunci, de ce o piatrã poate constitui un argument în judecãţile noastre? De ce un concept, o idee, un fragment de gând, poate fi mai demn ca argument decât o piatrã sau un vestigiu?
Gândirea matematicã se bucurã de proprietatea cã nu suportã restaurãri. Ea nu a fost nevoitã niciodatã sã sufere o “reparaţie capitalãâ€. Nu este mãcinatã de contradicţii, de autocombatere. Ea doar evolueazã constant şi sigur şi se pare cã nimic nu o poate opri. Niciodatã o teorie matematicã nu a fost desfiinţatã, ci doar a fost înglobatã în concepte superioare. Conceptele dispar numai în mãsura în care sunt dezvoltate altele noi care sã le includã pe cele existente. De pildã, ce raţiune ne-ar mai îndemna astãzi sã apelãm la calcule complexe atâta timp cât Neper ne-a învãţat sã folosim logaritmul? Cât de inconfortabilã este astãzi rigla de calcul când dispunem pe fiecare pupitru de un calculator. O asemenea evoluţie, spectaculoasã, dar în acelaşi timp dârzã şi neînduplecatã, nu mai poate fi întâlnitã decât la naturã.
