Cu cincisprezece ani înainte de a mã fi nãscut eu s-a nãscut pixul. Jurnalistul maghiar Laszlo Biro care trãia prin Argentina dar un ştiu ce cãuta pe acolo, a descoperit acest minunat instrument pe care l-am ţinut atâta vreme în mânã şi din cauza cãruia multe cuvinte aşternute de mine pe hârtie au fost tãiate, de tot, sau şterse şi înlocuite cu altele.
Scriam cu pixul pânã îmi luau foc degetele şi reluãrile mele deveneau tot mai dese şi disperate. Astfel cã, ieşea biata hârtie din mâna mea cu un text care, pe lângã cã era destul de neciteţ, mai avea şi o mulţime de corecturi. Unde mai pui cã, atunci când trebuia sã ajungã prin un ştiu ce redacţie deşteaptã, trebuia sã rescriu totul de la capãt, mai atent şi mai lizibil. Dar şi atunci mi se întâmpla sã mai greşesc şi sã mai adaug vreo corecturã pe ici pe colo. Iar transcrierile se repetau uneori pânã când eram cât de cât satisfãcut de cum arãta albãstreala aceea pe hârtie.
Ştiţi voi câte hârtii am mototolit din cauza unui singur cuvânt scãpat din mânã? Aflaţi cã foarte multe. Bietele hârtii ajungeau la coş şi nu odatã mi-a fost milã de imaculata lor albeaţã.
Am încercat ieri, dupã mulţi ani, sã pun din nou mâna pe pix şi sã aştern nişte gânduri pe o hârtie. Ştiţi ce mi s-a întâmplat? Am descoperit cã pixul meu patineazã altfel pe hârtie, cã nu mai pot scrie prea corect iar ştersãturile mele pãreau un dezastru care îmi ofensa intelectul.
Am scãpat de teroare. Nu mai scriu demult cu pixul. De când s-au inventat drãciile astea de calculatoare şi au ajuns pe mâna mea - iar asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmã - nu mai am nevoie de nenorocitul ãsta de pix. Nu-l mai port cu mine şi nu-l mai folosesc decât atunci când dau autografe.
Oare când s-o inventa o sculã din asta care sã scrie frumos autografele?
