Poate cã azi nu am chef de comunicare cu nimeni. Dar dacã tu mã inviţi, nu am nimic împotrivã. Aşa cã accept întâlnirea cu tine şi aştept sã-mi spui ce vroiai sã-mi comunici. Deci, ce anume doreşti sã-mi împãrtãşeşti, va fi prima mea întrebare pe care mi-o voi pune, cu siguranţã. Apoi, voi lua cunoştinţã de mesajul tãu. Îl voi asculta. Îl voi auzi. Voi fi ispitit apoi sã înţeleg ce îmi spui de fapt. Dar sunt şi întrebãri pe care trebuie sã mi le pun mie însumi în continuare. Voi încerca sã aflu ce am înţeles din ceea ce mi-ai spus. Dupã care, poate cã mã voi întreba cât şi cum voi reţine ceea ce mi-ai transmis, dar şi ceea ce eu accept. În fine, o sintezã poate ar fi binevenitã, sã vãd ce am înţeles eu din ceea ce doreai tu sã-mi transmiţi şi, în acest mod, voi ajunge sã cunosc mesajul tãu, de fapt cel care a ajuns la mine.
Nu-mi cere sã reţin tot ceea ce-mi spui. Ştiu de undeva, din nişte statistici despre ascultare - şi n-ar fi rãu sã ştii şi tu - cã o persoanã obişnuitã aşa ca mine, îşi poate aminti imediat numai jumãtate din ceea ce ascultã şi doar un sfert dupã douã luni. Dupã un an, cine ştie dacã îşi va mai aminti ceva!
E posibil sã-ţi spun, de pildã, “întreabã-mã sã te întrebâ€, pentru cã poate îmi vei cere ceva de care eu nu dispun sau nu sunt în mãsurã sã-ţi ofer.
Obişnuiesc sã întreb şi cãrţile înainte de a le citi, iar uneori şi dupã. Ba întreb şi lucrurile pe care le cumpãr sau cu care intru în contact. Şi, îţi vine sã crezi sau nu, obişnuiesc uneori sã întreb şi lucrurile cu care nu vin niciodatã în contact. Aşa comunic eu. Şi poate cã aşa comunici şi tu.
Poţi sã-mi spui ceva care pentru mine nu e esenţial sau nu mã intereseazã, aşa cã e posibil sã neglijez şi mai mult mesajul tãu. Îl ascult, dar o ureche nu-mi funcţioneazã. Poate chiar amândouã.
Sau poate cã foloseşti un limbaj care nu mi-e deloc familiar. Poate foloseşti nişte cuvinte prea pretenţioase, sau vagi, sau - de ce nu? - poate cã nu-mi convine sã-mi vorbeşti în argou sau într-un limbaj prea banal sau vulgar. Poţi chiar sã mã faci sã-mi pun întrebarea de ce dracu’ am acceptat întâlnirea asta cu tine.
Dar poate cã în jur e prea multã gãlãgie, sau poate cã e prea multã linişte, cine ştie ce se potriveşte şi ce nu se potriveşte atunci cu mine?
Dacã însã îmi comunici ceva de care sunt şi eu direct interesat, sã vezi cum voi ciuli îndatã urechile şi le voi face pe loc ascultãtoare! E posibil chiar sã-i mulţumesc lui Dumnezeu cã mi te-a scos în cale!
Poate cã mesajul tãu ajunge la mine distorsionat, sau nu ajunge deloc, din motive care nu îmi aparţin nici mie şi nici ţie. Dar dacã mesajul tãu e prea lung, de ce m-ai reţinut atât de mult când puteai s-o faci în doar câteva cuvinte?
Dar dacã mesajul tãu este o manipulare? Dacã tu, voit, mã traduci? Îmi dai o informaţie falsã şi aştepţi sã se rezolve ceva care îţi convine doar ţie! Voi şti eu cã mi-ai spus un neadevãr? În fine, dacã-i pe aşa, data viitoare n-ai sã mã mai pãcãleşti, pentru cã mã voi informa, voi stãpâni mai bine lucrurile decât tine şi voi fi mai prudent, dacã nu chiar îmi va trece prin cap sã ţi-o trag şi eu!
Dacã eşti mai în vârstã decât mine comunicarea noastrã ar putea fi îngreunatã. Dar şi dacã ai fi mai tânãr. Dacã eşti mai bine îmbrãcat decât mine probabil cã-mi vei crea un mic handicap. Dacã ai un alt stil de viaţã decât al meu, la fel.
Dar poate cã n-ar fi rãu ca, atunci când te ascult, dacã nu am înţeles destul de bine sã-ţi cer nişte lãmuriri suplimentare sau, dacã am înţeles, sã-ţi spun asta. Dacã te urmãresc foarte atent şi îmi explici suficient de bine, atunci nu am de ce sã-mi fac nici o grijã. Dacã mai şi observ reacţiile tale, e şi mai bine.
Când stau de vorbã simt cã particip la discuţie şi cu mintea şi cu corpul. Poate cã aşa faci şi tu, cã de aceea ne înţelegem aşa de bine. Mintea mea şi corpul meu se susţin reciproc şi acţioneazã împreunã ca un tot, spunând câte ceva. Vezi cã despre limbajul corpului, dar şi despre multe alte chestiuni legate de limbaje şi comunicare, am scris mai pe larg în cartea mea â€ţDe lingua universalisâ€. De pildã, vorbeam acolo despre gesticã, adicã despre mişcãrile mâinilor aşa încât sã susţinã ceea ce spui, despre poziţia corpului şi orientarea lui, despre proximitate şi chiar despre contactul corporal. Ştii tu cu cât se realizeazã comunicarea prin limbajul corpului? Cu 30%. Dar prin expresia privirii şi a feţei, adicã prin zâmbet, încruntare, prin contact vizual direct sau prin evitarea lui, precum şi prin durata contactului vizual? Tot cu 30%. Şi tot cu 30% se face prin tonul vocii, adicã prin variaţiile înãlţimii sunetelor, tãria lor, rapiditatea vorbirii şi calitatea vocii. Iar prin cuvinte, numai cu 10%. Acum cred cã înţelegi mult mai bine ce e important sã se întâmple în discuţia noastrã.
Ba unde mai pui cã nici sentimentele nu se transmit prea altfel. De pildã, aflã cã 55% dintre ele se transmit prin expresia feţei şi prin posturã, iar 38% prin tonul vocii, şi numai 7% prin cuvinte. Interesant, nu crezi?
Desigur, dacã tu eşti o persoanã femininã, mai eşti şi atrãgãtoare şi mai ai şi picioare frumoase, poate un pic dezgolite, atunci fii convinsã cã mesajul tãu s-ar putea sã ajungã foarte învolburat la mine. Deci, ai grijã cum mi-l comunici! Eu cu emoţiile stau foarte prost. Adicã, vreau sã zic, cã mã las prea mult copleşit de ele atunci când vin peste mine. În atare situaţie nu cred cã sunt o pâlnie prea potrivitã.
Uneori ne înţelegem între noi, alteori nu.
Acum, hai sã vedem de ce uneori nu ne înţelegem. Pãi e simplu. Atunci când nu înţeleg mesajul tãu, dau vina pe tine. Tu eşti de vinã cã nu am auzit ce ai spus, tu eşti de vinã cã nu te-am înţeles, tu eşti de vinã cã nu pot accepta ceea ce îmi spui şi tot tu eşti de vinã cã eu nu fac ceea ce ai vrea tu sã fac. Probabil cã şi ţie ţi se întâmplã la fel.
Adevãrul este cel pe care îl aud eu, nu cel pe care îl rosteşti tu. Dacã vrei sã ne auzim, sã ne înţelegem, sã ne acceptãm, trebuie sã fim de acord cã amândoi avem o rãspundere. Poate nu vorbeşti pe “limba meaâ€, poate cã vorbeşti cu voce prea tare, sau prea moale. Atunci, hai sã ne mãsurãm cuvintele! Cel mai bine, nu-i aşa?
Am mai comunicat noi doi vreodatã pânã acum? Şi cum o fi fost oare?
Dacã îmi amintesc bine, când am vorbit cu tine prima oarã mi-ai pãrut un tip cu o atitudine indiferentã, absentã şi cu o notã de superioritate. Ce Dumnezeu s-a întâmplat cu mine atunci? Cã mai apoi am constatat cã de fapt eşti o persoanã prietenoasã şi agreabilã. Cred cã atunci aveam o mare supãrare sau grijã în suflet şi m-am lãsat influenţat. Sau poate ploua afarã şi mie nu-mi place ploaia?!
Povestea asta nu am inventat-o eu. Şi nici tu. Ea e de când lumea. Şi nu e rãu s-o lãsãm aşa cum e. În fond, ce avem de pierdut?
