era atât de clar, cã este de a mea
cã-mi este apropiatã – oriunde-ar fi putut jura;
treceam pe stradã însotiti
de zâmbete si de reflectii!
e clar cã timpul mi-e stãpân:
priveste-l si priveste-o!
când o vecinã mi-a vãzut
poza, când eram de scoalã
a întrebat: când ati pozat-o în sortuletul ãsta vechi
... pe Ana?
si din copilul care-am fost
scheletul ãsta gârbovit ceprins de-amãrãciuni si de tristeţe,
cum îndrãzneste ca sã treacã
cu-asa mândrete si-asa fatã
chiar dacã fetita lui încã mai este?
înteleg acum de ce
tot privindu-te
ochii mei într-una se coboarã,
tot astept sã-mi vinã vesti
din înaltul ce privesti
si sã dau iar lumii chipul de odinioarã:
voi urma - tãcutã umbrã - lumina-ti încrezãtoare
ne-ndrãznind sã-ti tulbur viata
si voi cere iar iertare
ochilor ce stiu atât de bine sã priveascã, dimineaţa.
