Îmi vorbea despre perfecţiune spunând că ar
încerca, fără a reuşi probabil, să devină
perfect... şi asta l-ar schimba; iar daca tot
nu poate fi perfect, ar prefera sa-şi
păstreze identitatea. I-am spus că
perfecţiunea e plictisitoare şi mi-a spus ca
n-am dreptate. M-a blocat pentru un moment;
în general nu îndrazneşte nimeni să mă
contrazică pe tema asta. Apoi m-am revoltat:
"Cum? Ţie-ţi place? Ai întalnit-o şi te-a
extaziat?" Îmi răspunde cu o întrebare care
mă blochează din nou: "Tu nu?" de unde
rezulta ca a întalnit-o. "Şi ce ţi-a plăcut
la ea?" mă mir eu după ce îmi revin şi-l
felicit pentru rarisima întâmplare. Îmi
răspunde pur si simplu: "Tot". Iar eu mă mir
şi mai tare, nu ştiu de ce. Evident că tot,
doar e perfecţiune; la ce mă aşteptam? Numai
că eu îmi amintesc altceva despre ea: mi-a
displăcut tot. Din nou "tot", deşi altceva.
M-a umilit... Nici un defect de care să-mi
agăţ orgoliul... M-a lasat cu o impresie
proastă despre mine, m-a pus în
inferioritate, m-a obligat să scad în ochii
mei... Am urât-o din toata inima.
Dispusă la concesii, îl provoc să mi-o arate.
"Poate îmi schimb parerea...", argumentez
neconvinsă. Mă descumpaneşte; îmi spune că
poate fi oricine. Cu alte cuvinte, o voi
vedea când va dori ea sa mi se arate. Mă
prefac totuşi că nu înţeleg şi mă leg de
cuvântul "oricine". "Deci...", întreb,
"oricine poate fi perfect, mai puţin tu, care
ai nevoie de efort fie şi pentru a încerca,
riscând să nu rămâi acelaşi pe deasupra? Păi
... deja ai un ascendent asupra tuturor...
ei sunt perfecţi dar tu eşti unic. Mi se pare
mai important; fascinant chiar!" Îmi ocoleşte
ideea spunând că visează... Am pretenţia că
înţeleg: "Asta e problema cu perfecţiunea;
poţi doar să visezi la ea. Dacă o atingi se
destramă sau constaţi că nu e perfectă. Rămâi
dezamagit de realitate orice ar fi".
Asta i-am spus lui, deşi pe mine cred ca m-a
dezamăgit faptul că exista, că era palpabilă,
că n-a fost doar un vis... M-a intristat,
lăsându-mă fără vise.
Oare cum poţi şti daca eşti perfect? Care ar
fi suprema probă? Poate... ca PERFECŢIUNEA să
te considere perfect pentru ea. Doar nu s-ar
multzumi ea cu mai putzin!? În aceste
condiţii, n-are rost să te schimbi, nu-i aşa?
Dar... de unde ştii că e PERFECŢIUNEA şi că
nu doar ochiul tău subiectiv o vede astfel?
...caz în care, a fi perfect pentru ea nu
mai înseamnă automat că eşti perfect absolut.
Dar... din nou... de ce să te schimbi? De ce
ai fi perfect absolut când eşti perfect deja
pentru PERFECŢIUNEA la care visezi?
Incontestabil, viaţa te schimbă. Te schimbă
întâmplările şi oamenii... te schimbă timpul.
Dar cine ar vrea să fie mereu acelaşi? De ce?
Deşi... dacă ai fi perfect... ai cam fi
nevoit. Perfecţiunea e tot timpul perfectă,
nu? Din nou, ajung la ideea de la care am
plecat: perfecţiunea nu e în regulă; e
monotonă.
Din pacate... nu pe mine trebuia sa mă
conving.
Lui i-am urat "vise placute!"-..."cu
perfecţiunea ta", aş fi adăugat, dar poate că
şi-a dat seama şi singur...
Nu poţi iubi perfecţiunea!
