Cred că astăzi am uitat să-mi mănânc broasca
râioasă la micul dejun…
Trebuia dimineaţă să ajung undeva, urgent;
m-am trezit ca n-am maşină… am împrumutat-o,
a uitat aseară să-mi aducă înapoi cheia… acum
nu e acasă… etc. Ei, ne-a binecuvântat natura
cu picioare… bune şi ele.
Primesc apoi o invitaţie telefonică de la un
şef , pe un ton amabil, să mă prezint în
biroul său… nu-mi trec prin minte decât
chestii drăguţe, toate incluzând bani. Dar…
mă anunţă cu durere că am un metru şaiş’nouă
şi instituţia ar fi avut nevoie să am un
metru şaptezeci… ca şi cum m-aş fi prezentat
la vreun casting de manechine. Dar… mai sunt
examene, la care e suficient şi un metru
şaiş’cinci… în mai. Merci.
Îmi listez pe fugă textele pentru cenaclu…
le-am ales cam la întâmplare, printre ordine
de plată şi declaraţii de mediu… astăzi parcă
toată lumea are nevoie de ceva… chiar n-am
timp. Sar în maşina proaspăt recuperată, sunt
în întârziere şi « comentez » în gând,
mărunţel. N-am lovit vreo doi-trei pietoni şi
nici n-am ciocnit maşinile mai încăpăţânate
care nu vroiau să înţeleagă că mă grăbesc,
nici n-am trecut semafoarele decât pe galben.
Parchez strâmb… intru în fugă… vreo cinci
persoane. Mă uit la ceas… n-am greşit ; e
târziu. Totuşi sunt doar cinci persoane ! Mă
uit la ei… mă uit la ceas… ceva nu e în
regulă. Îmi iau inima în dinţi şi întreb…
Restul sunt la aniversare, la Imparţial. Cine
a vrut s-a dus acolo, cine nu, a venit la
cenaclu. Scotocesc prin memoria mea, greu
încercată zilele astea… Nu. Sunt sigură. Nu
m-a invitat nimeni. Mă consolez : desigur,
cum să mă invite ? Eu trebuie să citesc azi…
Eh, atunci să citim ! Îmi dreg vocea, dar pun
întâi altă întrebare celor cinci care
discută între ei fără să mă bage prea mult în
seamă: « OK, clar, ceilalţi nu mai vin. Ce
aşteptăm ? ». Cineva se sinchiseşte să
răspundă : « Aşteptăm să vină Monica ; ea
citeşte azi ». Primesc vestea cât pot de
calmă : « A, da ? Credeam că eu citesc. ». «
Nu, tu citeşti săptămâna viitoare ». Rămân
perplexă şi amuţesc. Mai bine. Cine ştie ce
mai spuneam ! dar… tot răul spre bine, nu e
deloc încântător să n-ai audienţă.
Vine Monica… citeşte… comentăm. Texte bune ;
nu prea are cine-şi da cu părerea. Mai mergem
la King ? Nu, n-am chef de King, mai vreau şi
altceva ! Dar… cui îi pasă ?
Îmi amintesc deodată că Zimbru trebuie să-mi
dea un text… dar cum dau eu de el ? N-are
telefon. Habar n-am unde e Imparţialul… şi,
oricum, presupun că, dacă a fost vreo
festivitate la sediu s-a terminat deja, ori
s-a mutat într-un restaurant, nu ştiu care.
Îl sun pe Victor. A, nu… el nu e la
Imparţial; o chestie de principii… plus că
mai avea şi altă treabă. Logic, Zimbru nu e
cu el.
Pun mâna pe telefon şi formez un alt Victor…
Chiar am o nevoie disperată de îmbrăţişarea
pe care spunea că o voi găsi mereu la el… Dar
renunţ. Mi-am amintit că nu vrea să mă vadă.
Chestia cu îmbrăţişarea e veche… dinainte de
a se hotărî.
Şi… uite-aşa, ajung acasă. Intru pe uşă… mă
uit, din reflex, la ceasul din sufragerie şi
mă bufneşte râsul : e abia opt.
Ar fi trebuit să mănânc blestemata aia de
broască…
Pentru cine nu ştie, din "Legile lui Murphy":
ÎN FIECARE DIMINEAŢĂ TREBUIE SĂ MĂNÂNCI O
BROASCĂ RÂIOASĂ LA MICUL DEJUN ; ASTFEL,
NIMIC MAI RĂU NU ŢI SE POATE ÎNTÂMPLA TOATĂ ZIUA.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Tare...broasca...nu cred ca am ce zice...din moment ce rad...si cred ca e destul...nice...
