În faţa unui foc,în munţi:
-La ce te gândeşti?
-La nimic.
-Dar ce ţi-a fãcut , nimic de te gândeşti la
el ?
-Existã.
-Dar tu te gândeşti la toate lucrurile care
existã ?
-Tu nu ?
-Eu n-am timp. Uite , iar e fix.
-Iar te iubeşte ?
-Mãcar cu atâta sã rãmân.Şi te gândeşti
mereu la nimic?
-Nu neapãrat!Uneori mã gândesc la furnici ,
alteori la mama ,alteori la timp.
-Eu mã gândesc tot timpul cum aş putea sã nu
mai iubesc .
-Simplu.Uiţi.
-Da cum se uitã ?
-Uitând.Gândindu-te la altceva.
-Am uitat sã mã mai gândesc şi la altceva
decât la neiubire .
-De ce nu te gândeşti acum la foc?
-Pâi de ce m-aş gândi la foc,dacã-l am în
faţa mea?
-Ca sã ai ce uita mai târziu.
Uitã-te cât de frumos şi cald e şi peste un
an poate –ţi vei mai aminti de el , peste
cinci îl vei şi fi uitat.
-Tu uiţi multe lucruri.
-Pâi cred c-am uitat cã m-am nãscut,cã am
iubit şi ueori uit c-aş fi învãţat vreodatã
sã gândesc...
-Eşti tare ciudatã,ştiai?
-Ţi se pare.Sau poate nu.Odatã cineva mi-a
zis cã sunt nebunã .
-Şi l-ai crezut?
-Pe moment l-am fãcut prost dar poate cã
avea dreptate.Nu sunt bunã sã iubesc,deci
probabil nu sunt bunã sã trãiesc.Sã nu-ţi
fie fricã sã stai lângã o nebunã,am uitat sã
fac rãu.
-Mama mi-a zis cã asta nu se uitã niciodatã.
-Cred cã s-a înşelat.Eu nici mãcar o frunzã
nu mai sunt în stare sã calc în picioare.
-Şi totuşi ai pus lemnele pe foc.
-Sã ştii cã mai întâi i-am cerut voie
copacului.Era un fag bãtrân şi mi-a zis cã-i
fac un bine,cãci aşa va fi şi el de folos
într-un fel,cã oricum era de prisos pe
acolo.Era aşa de mare cã nu mai creştea nici
o floare de umbra lui.
-Dar copacii gândesc?
-Trebuie doar sã-i asculţi.Uite stejarul de
acolo spune cã-i este somn şi s-ar
culca,doar cã n-are loc de noi.
-Şi ce ar vrea acum ,sã ne mutãm jocul doar
pentru el?
-Dar el ce are?În faţa lui Dumnezeu , el e
mai mare şi mai aproape .
-Uite cã la asta nu m-am gândit .
-Dar te-ai gândit vreodatã la Dumnezeu?
-Mã gândesc uneori, mai ales seara . Dar uit
repede .
-Pãi ai zis cã ai uitat sã uiţi .
-M-am dezvãţat..Sunt atâtea sã fi
învãţat ,cã nu mai am timp .
-Timpul e într-adevãr o mare problemã .E
foarte rebel nu prea poţi sã-l stãpâneşti.
-Dar se poate stãpâni cineva pe altcineva?
-Pãi da.Eu sunt stãpâna idealurilor mele.În
fiecare zi le aliniez, le numãr şi apoi le
pun în ordine sã le distrug.
-Dar idealurile nu se distrug,se împlinesc.
-Când ai încetat a mai iubi, idealurile se
distrug cu viteza luminii,dar trebuie sã fie
ordonate,ca la armatã.
-Aş vrea sã nu mai am nici eu vise!
-Neiubirea se capãtã foarte greu,sã ştii.În
primul rând trebuie ucisã iubirea, sã-i
distrugi orice rãdãcinã, sã nu mai poatã
creşte iar.Şi apoi apare neiubirea!
-Nu cumva trebuie sã fii extrem de singur ca
sã capeţi ceea ce ai spus tu?
-Niciodatã nu eşti singur.Eşti cu tine
însuţi.
-Ba nu-i aşa.Eu am cunoscut o fetiţã care
şi-a pierdut pãpuşa şi toatã viaţa a fost
singurã.Şi în locul fetiţei e acum o fatã
singurã şi rea.
-Aşa se întâmplã când creşti.Şi florile când
cresc îsi pierd gingãşia.Nu prea înţeleg ce
zici tu-eu încã mã am pe mine.
-Eu am renunţat la mine...Am realizat într-o
cã viaţa e fãcutã numai din nimicuri şi
atunci am renunţat.Am renunţat la ideile
mele de a face ceva extraordinar, am
renunţat sã îmi doresc sã fiu diferitã.
-Dar ai încercat sã fii diferitã?
-Tu nu?
-Nu prea.Ţi-am mai zis-eu m-am nãscut
diferitã.
-Felicitãri.Dar mai zi-mi cum e cu iubirea
aia,sau cum îi zici tu.
-Ce sens are sã-ti zic.Oricum vãd cã nu prea
înţelegi multe.
-Adicã m-ai fãcut proastã.
-Nu cred cã eu te-am fãcut.Mama ta e divinã.
-Eşti rea.
-Ţi-am zis cã nu mai am cum sã fiu rea.
-Mi s-a fãcut frig.Şi fricã...
Tabloul II
Singurã:
â€ŢE atât de micã şi nevinovatã.Nu ştie nimic
despre viaţã.Mã uit la ea,la zâmbetul
ei...De ce trebuie sã zâmbeascã?Nu poate sã
fie mãcar în vis realistã,maturã şi sã nu
mai zâmbeascã aşa,ca o proastã?Mã enerveazã-
îmi aminteşte de mine!Da nu,eu m-am uitat pe
mine!Şi pe mama.Şi totuşi,numai mama îmi
spunea cã atunci când zâmbeşti în somn
visezi pe maica Domnului.Nu ,dar astea erau
poveşti de adormit ţâncii,nu au cum sã fie
adevãrate!
De ce dracu’ nu-şi da seama?Nu mai are
instincte sã plece de aici?Şi doar îmi
promisesem cã nu mai vorbesc cu nici una!Dar
ea are ceva,nu mai trebuie sã o las mult,cã
vorbeşte mult prea mult!De ce trebuie sã
vorbeascã de iubire,când ştie cã asta e ce
iubesc mai puţin?
Dar aşa erai tu înainte!
Nu, eu eram rea...Am fost rea
dintotdeauna:dar şi ea are rãutate poate,da-
i adormitã.Mai aştept o zi,poate reuşesc sã
o trezesc la realitate.Dacã nu,e destul loc
şi pentru ea.
Tabloul III
-Uite,copacul alã a cãzut pânã la urmã.
-Ţi-am zis cã trebuia sã ne dãm la o parte
şi nu m-ai crezut.Îţi dai seama cât s-a
chinuit stejarul toatã noaptea sã cadã în
partea cealaltã. Şi totul din cauza ta.
-Dar eu n-am fãcut nimic,n-am zis nimic!De
ce trebuie sã dai mereu vina pe mine?
-Asta-i prima datã!Şi nu mai plânge!
Lacrimile nu te mai pot ajuta acum.
-Cum nu?Când plângi,îţi clãteşti sufletul
dupã ce l-ai spãlat.
-Da,ca sã vina apoi un prost şi sã-l
murdãreascã iar.
-Nu-i nimic,îl speli iar!
-Am şi eu o întrebare-Tu te superi vreodatã?
-NU!Doar când mã uit la ceas la şi un minut.
-De ce?Ţi-e fricã sã nu te urascã?
-Da!
-Nu-i nimic.Urãşte-l şi tu pe el!
-Dar nu ştiu cum funcţioneazã cuvântul ãsta!
(Va fi mai greu decât mi-am imaginat.Începe
sã intre prea mult în mine)
-Of!Dar iar te-a enervat nimicul de te
gândeşti la el!Sau poate îl iubeşti!Îl
iubeşti?
-Pe cine,nebuno?
-Pe nimic!Pãreai cã te gândeşti la nimic.
-Da!E un fel de a zice cã-l iubesc pe nimic!
Sã ştii de la mine cã şi moartea e un nimic!
-Încep sã nu te mei înţeleg deloc!
-Nici nu trebuie.Uite, a ieşit soarele!E aşa
de galben!
-Nu e galben!E strãlucitor.
-E vreo diferenţã?
-Logic cã da!Dacã e galben,e rece şi e doar
un alt soare galben!În schimb dacã e
strãlucitor,e cald şi e soarele ce moare în
fiecare dimineaţã în apa mãrii şi renaşte
din nimic!
-Dar tu câţi sori ai vãzut,dacã nu-s prea
curioasã...
-Cred cã vreo doi!Ãsta de pe cer-unu,al
doilea nu mai ştiu cum îl chema,dar apãrea
mereu în visele mele şi îmi zicea sã am
grijã,cã el e alãturi de mine!Ultimul era
mai ciudat ca tine!era alb şi strãlucitor!
-Şi l-ai mai vãzut?
-Da!Azi noapte.Mi-a zis ceva ciudat-cã eu
sunt speranţa!
(Lucrurile se complicã mult prea mult.A
apãrut iar.Nu mai e nici o speranţã! La
noapte voi termina cu totul)
Tabloul IV
-Cât de mult s-a schimbat!N-o mai recunosc.E
o piatrã-şi rece şi împietritã.A înţeles
totul invers.I-am zis într-adevar sã fie
tare,dar nu m-am gândit cã va ajunge aşa!
Durerea a distrus-o.Doamne,cât de mult
trebuie sã fi iubit ...Şi cât de singurã e
acum.Nu mai e nimic în ea:Doamne,mai are
vreun sens sã continui?Nu face nimic rãu
aici,dar are o urã în priviri care omoarã.Mã
mir cum de nu îngheaţã piatra sub pasul
ei.De ce a trebuit sã facã totul aşa?De ce
invers?De ce n-a înţeles nimic?De ce Te-a
pãrãsit,Doamne?
Oricum totul e pierdut...Renunţ!Mâine
dimineaţã la prima orã o pãrãsesc!Cel mai
mare bine pe care pot sã i-l fac e sã mã rog
pentru ea.Mãcar sunt bucuroasã cã nu m-a
recunoscut şi n-o sã sufere cã am plecat!
Aşa e cel mai bine.Doamne,facã-se voia Ta în
toate cele dinlãuntru ale mele!
E aşa liniştitã!Şi doarme aşa frumos...mai
bine,mãcar n-o sã simtã nimic!Totul e mai
uşor.O sã înţeleagã şi ea,la fel ca
celelalte nimicul!Şi totuşi celelalte aveau
faţa mai întunecatã.Ea mã sfideazã cu
zâmbetul ei.Dar nu-i nimic,o învãţ eu
nemurirea!
Un ţipãt de înger înjunghiat s-a înfipt în
liniştea nopţii ca un ghimpe...
Ce linişte e şi acum.Tot luminoasã a
rãmas.Dar acum a murdãrit pietrele şi nu mai
are lacrimi sã-mi spele şi mie
sufletul...era aşa naivã!Şi-a meritat-o! Ia
sã vedem cum o chema!
E prima cãreia nu-i ştiu numele!Ia te uitã,o
cheamã ca pe mine!Nu se poate...Ce-a apucat-
o?Vãzând iar chipul şi numele ,se prãbuşi
plângând.
-De ce tu?Ce Dumnezeu ai cãutat aici?Nu
puteai sã mori liniştitã acolo?De ce a
trebuit sã mori sub mâna mea?Am omorât şi
ultima mea speranţã.Am rãmas acum chiar
singurã,searbãdã,am renunţat la ce aveam mai
scump-dorinţa mea de libertate.Acum trebuie
sã mã întorc,sã o iau de la capãt fãrã mine!
Am omorât şi ultima rãmãşiţã de omenie din
mine,am ajuns ca ceilalţi.Dar poate e mai
bine!Aşa cum au murit şi celelalte,aşa a
murit şi ea-ucisã de realitate...
Ia uite,s-a stins focul!dragã fag bãtrân,pot
sã mai împrumut nişte lemne de la tine?
