Terminasem de scris ceva, pe balcon.
Vara imi place sa scriu pe balcon. Aerul
cald si inmiresmat al inserarii, asfintitul,
momentul cind infinitul, nesfirsirea
travestita in nepasare, incep sa te pipaie
aruncindu-te in reverie, par sa-mi priasca.
Se facuse tirziu, trecuse de miezul noptii,
cind am pus ultimul punct. Nu-mi amintesc
daca eram multumit sau nu, desi ultimul
punct iti da intotdeauna o stare de
multumire.
Noaptea, aflata in deplinatatea
tariei, domnea asupra orasului de licurici,
oglindire in ape line a Caii Lactee, cu
risipa ei de stele. Greierii completau
feeria, auzindu-i nestingherit de la
inaltimea mult prea infricosatorului meu
balcon de la etajul noua.
Patul ma astepta, dar nu puteam sa
ma duc. Sa dorm o asemenea frumusete, sa o
pierd, mi se parea un sacrilegiu, Asa ca m-
am hotarit: un bun epilog pentru ziua care
tocmai se sfirsea nu putea fi decit o halba
de bere rece, bauta pe terasa circiumii din
colt, banala circiuma de cartier avind
vedere la stele.
Am coborit. Strada pustie imi intari
convingerea ca am facut bine evitind patul
din dormitor.
Terasa ma astepta, deschisa inca la
ora aceea tirzie. O clipa imi fusese frica
sa nu fi inchis. Lume putina si destul de
pestrita, ca la orice circiuma de cartier:
citiva betivi intirziati, mascind cu mai
mult sau mai putin succes frica de nevestele
care asteptau acasa, pe intuneric, cu
simturile ascutite si niste cersetori care
isi beau banutii adunati in cursul zilei de
la trecatorii milostivi – pentru piine,
numai pentru piine.
Astept in fata dozatorului de bere
pina ce barmanita imi umple halba, incet,
foarte incet. Intotdeauna operatia asta
dureaza o vesnicie, astfel ca ai vreme sa-ti
retraiesti in gind toata viata. Stind asa si
asteptind, imi amintesc de cersetoare:
- Nu va suparati ca va intreb, era
pe aici o cersetoare, una care nu putea
merge, care se tira. Ce s-o fi intimplat cu
ea, ca nu o mai vad de la o vreme?
- Aia betiva, imi raspunde barmanita?
- Da, aia, aia nebuna.
- A murit, Dumnezeu s-o ierte. A murit, a
calcat-o o masina in timp ce se tira,
incercind sa treaca strada pe rosu. Am
inteles ca au dus-o la spital, dar a murit.
- Saraca, Dumnezeu s-o ierte.
Am platit si m-am dus sa ma asez la o masa.
Nu mai aveam nici un chef de bere, moartea
cersetoarei ma intrista cu adevarat. Nu o
cunosteam prea bine, dar, din multimea de
cersetori care se invirte prin zona, de ea
ma legasem oarecum. Era cersetoarea mea…
Dumnezeu s-o ierte, mi-am repetat in gind,
simtind o lacrima curgindu-mi pe dinauntru.
Cind m-am mutat in cartier, in zona pietei,
cam in urma cu doi ani, am gasit-o acolo.
Iesisem, ca orice om care se muta intr-un
cartier nou, in recunoastere. Voiam sa
identific magazinele: alimentare, farmacii,
circiumi, chioscuri de tigari, ma rog, tot
ce trebuie cunoscut in jurul locuintei.
Atunci am vazut-o pentru prima oara. Statea
la usa alimentarei cu autoservire si cersea.
O femeie in jur de patruzeci de ani,
imbracata ciudat, cu haine adunate din zeci
de garderobe, din diverse timpuri si mode,
toate ajunse la un numitor comun, prin
zdrentuire. Fata, cindva bonoma, acum
respira aerul nebuniei, cu privirea pierduta
si obrazul acoperit de bube singerinde.
Ochii morti, inexpresivi, pareau a fi doar
paravanul care ascundea prapastia fara fund
a unei tristeti cronice.
La intrarea in magazin, am trecut pe linga
ea fara sa ma opresc. Cind am iesit, m-a
intimpinat in cadrul usii fara un cuvint,
doar mina intinsa ferm ma avertiza asupra
intentiei pe care o avea. M-am scotocit prin
buzunare, cu gindul sa-i dau ceva maruntis.
Am gasit si i-am dat, dar nu mi-a multumit,
cum m-am asteptat. Dimpotriva, in ochii ei
tristi, pierduti, au aparut pe loc
sclipirile metalice ale urii si m-a scuipat
cu ciuda, ca dupa nu stiu ce rau pe care i l-
as fi facut. Nu m-am ferit, nu am apucat,
caci ramasesem mut de uimire. Nu intelegeam
unde gresisem, cu ce o suparasem. Nu inteleg
nici acum. M-am departat, inca nerevenindu-
mi din uimire, cu capul intors, privind-o
buimacit. Ajuns la o distanta care ma facea
sa ma simt in siguranta m-am oprit si am mai
stat o vreme, urmarind-o. Oamenii intrau si
ieseau grabiti pe usa mare a alimentarei de
cartier, insa nimeni nu se oprea, nimeni nu-
i dadea nimic, nici macar atentie. Probabil
o stiau demult. La un moment dat din
alimentara a iesit un tinar care s-a oprit.
S-a scotocit prin buzunare, asa cum facusem
si eu mai devreme si i-a intins niste bani.
I-a luat ca un animal flamind si apoi l-a
scuipat si pe el. Am plecat, eram intr-un
fel multumit, nu eram singurul pe care il
scuipase, nu aveam eu ceva care ii atragea
ura, nu eram eu vinovat. Cum aveam sa
constat mai tirziu, scuipa pe toata lumea
care ii dadea cite ceva, fara sa aiba vreo
preferinta.
N-a fost ultima oara cind I-am dat bani, asa
cum imi spuneam in gind, departindu-ma.
Dimpotriva, ceva ma facea, in mod
inexplicabil, sa ma duc si sa-i dau in
continuare tot ei, desi strada era si mai
este si astazi, plina de cersetori, unii
dintre ei chiar simpatici, sau, in orice
caz, aparent mai indreptatiti de cit
cersetoarea mea sa participe la mila
publica.
Era o fata, de vreo douazeci de ani, nebuna
si ea, care avea mania palariilor. Era
imbracata in zdrente, murdara, dar
intotdeauna purta pe cap cite o palarie de
dantela sau de paie, cu boruri largi, de
fiecare data alta – cred ca avea pe putin
cincizeci de palarii – care, in ciuda
saraciei si mizeriei imbracamintii, ii
confereau un aer aristocratic interbelic.
Mai era si o batrina, ramasa din motive
nestiute fara casa, care, cu lucrurile pe
care le mai avea, isi amenajase in plina
strada o locuinta, un coltisor intim, in
care era tot timpul o buna gospodina,
maturind trotuarul si scuturindu-si
zdrentele. O alta batrina, si ea nebuna, si
ea murdara, facea ordine prin piata, luindu-
se la harta cu zarzavagii si cu guarzii care
asigurau ordinea, fara un motiv intemeiat,
tipind si injurind de mama focului. Daca nu
resea sa se impuna in nici un fel, atunci
isi ridica fusta in cap, asta fiind ultima
ei arma, care ii punea oponentii pe fuga.
Era si un barbat cu un picior lipsa, care
duhnea permanent a bautura, o balta avindu-
si mai tot timpul izvorul sub piciorul lui
taiat. Un orb trecea la intervale regulate,
tinut de mina de un copil, cintind niste
cintece lacrimogene de prost gust, de natura
sa rupa inimile crestinilor milostivi. L-am
vazut odata la o circiuma paduchioasa, bind
mila crestineasca. Nu era orb. Acestia erau
cersetorii cu "personalitate". Apoi mai erau
si o multime de rromi, care mai de care mai
schilozi, cu copii de tita, fiecare cu
textul lui, bine invatat de acasa.
Toti pareau mai indreptatiti de cit
cersetoarea mea sa-si primeasca pomana, eu
insa i-am dat in continuare ei, fara sa
inteleg de ce. Stiam ca o sa ma scuipe, dar
ma duceam sa-i dau. Devenisem expert.
Cunoscindu-i intentiile, invatasem sa ma
feresc, nu mai reusea sa ma scuipe, dar asta
nu parea s-o afecteze, aveam senzatia ca isi
face doar datoria.
Incepusem sa o urmaresc. Uneori avea stari
depresive, plingea si se tinguia in plina
strada, ragea ca un animal, smulgindu-si
parul. Oricum nimeni nu o baga in seama,
oamenii treceau impasibili pe linga ea,
prefacindu-se ca nu exista. Doar cite o
batrinica venita cu treburi la oras, la
piata, tragindu-si cu greu dupa ea
papornitele umplute cu de toate, cu de-ale
gurii, cu lame de ras pentru barbat, cu
bomboane pentru nepoti, cu cine stie ce
porcarii turcesti, cu care o pacalisera
bisnitarii abili, profitind de credulitatea
ei de femeie simpla, se oprea din drum, o
privea atent, apoi pleca facindu-si
cruce: "Doamne fereste".
Alte ori avea crize de furie si, injurind
tot ce-i pica la gura, arunca cu gunoaiele
care se gaseau din belsug in jurul ei, pe
strada, in trecatori. Oamenii se opreau, o
priveau neintelegind si plecau mai departe
fara o vorba. Odata, imi amintesc, a apucat
o sticla de plastic, s-a furisat in spatele
unei femei si a lovit-o in cap. Noroc ca era
de plastic. Femeia s-a intors spre ea
inmarmurita, dar si-a revenit repede, cind a
scuipat-o. A plecat: "nu poti sa te pui cu
nebuna".
Eu am continuat sa-i dau si ea a continuat
sa ma scuipe. De fiecare data ii apaream ca
cineva nou, nu parea sa ma recunoasca. Putin
ii pasa pe cine scuipa.
Si asa a trecut prima iarna. A scapat cu
bine, doar ceva mai slaba. Apoi a mai trecut
o vara si eu am continuat sa-i dau, si ea a
continuat sa ma scuipe si a venit din nou
iarna.
Era Ajunul Craciunului, un ger de crapau
pietrele, minus douazeci de grade. Strada
era plina de lume care roia in jurul
magazinelor sau de-a lungul sirului
interminabil de tonete, in cautare de
cadouri, fiecare dupa buget. Noaptea ninsese
si stratul subtire de zapada scirtiia cu
ciuda sub bocanci. Sarbatoarea plutea in
aer, deasupra furnicarului de oameni
galagiosi. Craciunul are ceva aparte,
inafara semnificatiei religioase. Oricit ai
fi de batrin, tremuri de nerabdare in
asteptarea momentului cind vei primi cadouri
si te bucuri ca un copil cind le deschizi.
Si nici bucuria de a cauta, cumpara si oferi
cadouri nu e de neglijat. Poate e chiar mai
mare de cit cea de a primi.
In furnicarul asta ma zbateam si eu,
incercind sa iau primplanul la vitrine, in
cautare de cadouri, cind am vazut-o.
Disparuse citeva zile si acum aparuse iar,
imbracata destul de sumar, in mijlocul
gerului de minus douazeci de grade. M-am
cutremurat: era incaltata cu o pereche de
slapi din cauciuc, iar in ei, picioarele ii
erau invelite cu hirtie igienica. N-avea
nici macar ciorapi. I-am intins niste bani.
I-a luat cu greu si nu m-a scuipat, era prea
amortita de frig. Prima oara cind nu m-a
scuipat.
M-am indepartat, insa picioarele
cersetoarei, invelite in hirtie igienica, ma
obsedau. Mi se parea incredibil, aveam
senzatia ca visez. Erau minus douazeci de
grade si zapada scirtiia sub bocanci. Imi
pierise orice chef de cumparaturi, de
cadouri, cind imi incolti in minte un
gind: "ce-ar fi sa-i cumpar niste papuci".
Nu ma puteam hotari. Am bagat mina in
buzunar si mi-am numarat banii. Nu prea
aveam. Am incercat sa mi-o scot din cap
uitindu-ma prin vitrine dupa cadouri, dar n-
am reusit, nu vedeam decit picioarele ei,
invelite in hirtie igienica, albastre in
locurile unde i se zarea pielea. M-am intors
hotarit: "ma duc sa-i cumpar papuci, da, da,
la urma urmei e cel mai bun cadou pe care
pot sa mi-l fac de Craciunul asta".
Nu mai era in locul unde o lasasem cu citeva
minute mai devreme si asta mi-a creat, in
mod ciudat, o stare de disperare. Am inceput
sa o caut aproape alergind, fara succes
insa. Voiam cu tot dinadinsul sa-I cumpar
papuci, ma hotarisem doar. Trebuia s-o fac
de prima data, cind o intilnisem mai
devreme, nu sa ma codesc.
Am gasit-o, fericit, intr-un tirziu, la
citeva blocuri distanta, isi schimbase locul
de cersit. M-am apropiat de ea temindu-ma sa
nu ma scuipe, nestiind cum sa-i spun.
- Hai cu mine sa-ti cumpar papuci, i-am
spus. S-a uitat la mine nedumerita, cu
privirea ei timpa, apoi a intors capul,
nebagindu-ma in seama.
- Hai sa iti cumpar papuci, am repetat.
- Imi iei, chiar imi iei? mi-a raspuns si,
pentru o clipa, am zarit in ochii ei morti
un licar de bucurie, dupa care s-au stins
din nou.
- Da, hai cu mine.
S-a ridicat si m-a urmat spre sirul de
tonete. Lumea de pe strada ne privea un pic
ciudat, curioasa. La una dintre tonete am
descoperit niste ghete, nu prea scumpe dar
calduroase. M-am uitat la picioarele ei si
am intrebat-o ce numar poarta. Nu stia. Mi-a
raspuns de parca n-o interesa, imi facea o
favoare, m-am gindit. Am cerut vinzatoarei o
pereche de ghete numarul treizecisinoua,
dupa cum am apreciat eu. Vinzatoarea m-a
privit de parca incercam sa fac o gluma
proasta.
- Vreau sa-i cumpar o pereche de papuci,
uite, e desculta, sint minus douazeci de
grade si zapada scirtiie sub bocanci, i-am
explicat eu.
Mi-a dat ghetele si le-am intins
cersetoarei, gindindu-ma speriat ca, daca n-
au sa-i fie bune, vinzatoarea n-o sa vrea sa
le ia inapoi si sa-mi dea altele. Nu puteam
sa platesc toate ghetele pe care avea sa le
incerce cu picioarele ei murdare, degerate,
gretoase.
A luat ghetele, le-a pus sub brat si a vrut
sa plece.
- Stai, ce faci, unde pleci? Ia si incalta-
te, ce vrei, sa te duci si sa le vinzi pe
bautura? Incalta-te acuma, pe loc, i-am spus.
M-a privit nepasatoare, s-a aplecat si a
inceput sa-si despacheteze picioarele din
hirtia igienica; niste picioare vinete,
degerate, cu unghiile mari,
netaiate,murdare, incovoiate ca niste
gheare. A bagat cu greu picioarele in ghete,
le-a incercat si am rasuflat usurat. Ii erau
bune, nimerisem. Nu mi-a multumit, dar nici
nu m-a scuipat, a plecat fara un cuvint,
fara sa ma priveasca macar.
- Zi multumesc, macar, domnului, a tipat
vinzatoarea dupa ea, scotind capul prin
ghiseul tonetei.
- Nu-i nevoie, am spus si am plecat,
strecurindu-ma cu greu prin cercul de gura-
casca, adunat sa comenteze evenimentul. A
fost singura data cind am vorbit cu ea.
Dupa doua sau trei zile am vazut-o din nou.
Isi reluase locul la intrarea in alimentara
si cersea. Ochii mi-au fugit instinctiv la
picioarele ei. Nu mai avea ghetele, era din
nou incaltata cu slapii de cauciuc, cu
picioarele infasurate in hirtie igienica. Am
simtit un val de furie, cum ma cuprinde: ii
vinduse, ii vinduse pe bautura. Simteam
nevoia sa ma duc sa o cert, insa incet m-am
calmat, in definitiv treaba ei si, oricum,
vremea se mai incalzise. Turturii de gheata
se topeau picurind, iar zapada, care cu
numai citeva zile in urma scirtiia sub
bocanci, se transformase acum in baltoace,
sub zimbetul, ce-i drept cu dinti, al
soarelui.
Am mai vazut-o apoi o perioada, i-am dat si
ea, constiincioasa, m-a scuipat.
In primavara am regasit-o in fata
alimentarei, cersind. Nu mai putea merge,
unul dintre picioare era infasurat in niste
cirpe murdare si nu-i mai era de folos.
Probabil ca ii degerase in iarna care tocmai
se sfirsise. Mi-am amintit de ghetele pe
care i le cumparasem. Pacat ca nu le-a
purtat, poate ca, daca le purta, nu i-ar mai
fi degerat piciorul. Era murdara si cu capu
descoperit – pina atunci purtase pe cap un
batic – iar parul, taiat scurt, parca cu
cutitul, ii izbucnea, tepos si incilcit, in
toate partile. Slabise peste masura, era o
fantoma, iar din bonomia fetei, care se mai
putea deslusi cind am cunoscut-o, nu mai
ramasese nimic, nici macar tristetea din
spatele ochilor ei morti, doar o imensa
nepasare in privirea pierduta in abis. Se
resemnase.
Am tot vazut-o pe strada pina pe la
inceputul verii, i-am dat in continuare, dar
nu m-a mai scuipat. Nu m-a mai scuipat
niciodata. Se tira pe strada, de colo colo,
tragindu-si dupa ea piciorul degerat,
traversa strada tirindu-se, intre alimentara
si circiuma de cartier.
Asa a si murit, tirindu-se sa treaca strada,
intre alimentara si circiuma, pe rosu. A
calcat-o o masina si a murit.
Toate astea mi le aminteam, pe terasa
circiumii cu vedere la stele. Saraca,
Dumnezeu s-o ierte, mi-am zis, simtind o
lacrima curgindu-mi pe dinauntru. Era
cersetoarea mea si ii resimteam cu tristete
lipsa, imi era dor sa ma scuipe.
¤¤¤¤¤¤¤
La vreo doua saptamini de la noaptea in care
am aflat ca a murit, am vazut-o iar. De
necrezut, dar nu murise, toata lumea se
inselase. Isi reluase locul in strada, in
fata alimentarei cu autoservire, la cersit.
Era si mai slaba, iar fata ii era si mai
inexpresiva, si mai nepasatoare.
Nu murise. Medicii au tinut-o o perioada in
spital, apoi, neavind alta solutie, ii
dadusera din nou drumu pe strada, sa se
tiriie la cersit.
Inviase miraculos dar nu m-am bucurat,
moartea o ocolise, dar numai ca sa isi bata
joc de ea.
Sa fie asta o victorie a vietii in fata
mortii, m-am intrebat? Nu, cred mai degraba
ca e doar una din lungul sir de victorii ale
mortii in fata vietii. Poate un pic altfel…
Oricum, iarna se apropie si inca o iarna in
strada, nu va rezista, chiar de-i cumpar eu
papuci si o pazesc sa nu-i vinda pe bautura.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
O poveste de viata,trista,e adevarat!Dar de multe ori realitatea este mai mult decat atat,e sumbra pentru sufletele chinuite si lipsite de noroc!
O perspectiva realista asupra unei parti a existentei umane.
