Una dintre cele mai controversate cãrţi din
istorie, "Versetele satanice" l-a
transformat pe Salman Rushdie într-un
simbol al libertãţii de exprimare.
Conflictul dintre autorul englez şi
ayatolahul Khomeini s-a materializat printr-
o fatwa încã în vigoare, o recompensã pe
capul lui Rushdie, mai multe tentative de
asasinat şi o publicitate care a
transformat romanul într-un bestseller
aproape instantaneu.
O imensã alegorie, "Versetele
satanice" surprinde încã de la primele
pagini cititorul, care este aruncat brusc
într-un univers inedit, în care legile
naturale nu mai au aproape nicio valoare.
Priveşti cum binele şi rãul se prãbuşesc
din cer spre apele Tamisei şi începi sã
desluşeşti puţin câte puţin povestea, te
întorci la orginile aceste incredibile
legende moderne. Salman Rushdie îşi
dezvãluie în acest roman întreaga mãsurã a
talentului sãu de povestitor, amestecând
hipnotic simboluri, culturi, spaţii şi
indivizi, transformând fiecare cuvânt într-
un rit.
Tema centralã a romanului este
religia, care transcende acţiunea, oferind
înţelesuri pentru fiecare gest. Nimic nu
este fãcut la întâmplare, totul pare
perfect justificat, integrat într-o
adevãratã feerie a detaliilor, specificã
prozatorilor orientali. Împãrţit între cele
douã lumi, Rushdie abordeazã aceste detalii
luxuriante din postura clinicã a
demiurgului, insistând de multe ori pe
natura divinã a povestitorului. El este pe
rând Gibreel, Dumnezeu, conducându-şi
impetuos acţiunea şi ajungând la inima
cititorului. Învãţãm atunci cã putem
transforma orice, inclusiv îngeri: "Îngerii
sunt uşor de împãcat. Transformã-i în
unelte şi îţi vor cânta melodiile de
harpie. Fiinţele umane sunt mai
încãpãţânate, se pot îndoi de orice, chiar
şi de ce vãd cu propriii lor ochi. De ce
vãd în spatele ochilor. De ce se zãreşte,
pe când se preling cu pleoape grele, din
spatele genelor închise... Îngerii... nu e
mare lucru de capul lor când e vorba de
voinţã. A avea voinţã înseamnã a nu fi de
acord, a nu te supune, a dezaproba. Ştiu,
vorbe diavoleşti. Shaitan întrerupându-l pe
Gibreel. Pe mine?"
O adevãratã frescã ideologicã,
romanul pleacã de la o renaştere simbolicã
pentru a se extinde mai apoi pe 3
continente, cu efervescenţa specificã
junglei. Cãlãtorim împreunã cu Rushdie din
casele pline de istorie ale Indiei pânã în
furnicarul marilor oraşe, suntem fascinaţi
de pasiunea investitã de fiecare personaj
într-o viaţã palpitantã. Cartea ne învaţã
sã înţelegem mai bine lumea, sã renunţãm la
aerul de superioritate. Poveştile izbucnesc
în fiecare moment şi niciodatã nu şti care
dintre ele va reuşi sã îţi marcheze viaţa.
Pendulând în permanenţã între
luciditate şi nebunie, Salman Rushdie îşi
contureazã personajele atent, insistând pe
sentimentul acestora de alienare. Ca în
toate romanele autorului englez, oamenii au
probleme, se luptã cu propria lor
personalitate deviantã, încearcã de multe
ori în zadar sã îşi regãseascã originile,
strãbat adevãrate tãrâmuri ale fãgãduinţei
în încercarea disperatã de a ajunge în cele
din urmã la iluminare.
O temã recurentã în toate romanele
lui Rushdie, lupta dintre bine şi rãu îşi
gãseşte aici un cadru ideal. În decorul
agitat al unei Indii împãrţite între
musulmani şi hinduşi, acţiunea ne poartã pe
drumuri întortocheate, pendulând între
momentul genezei şi momentul apocalipsei.
Descoperim naşterea unor versete, apoi
suntem martorii efectului lor devastator,
învãţãm ce înseamnã dragostea doar pentru a
înţelege cã ea nu poate rezolva toate
problemele. Pot oare îmbrãţişãrile sã
rezolve traume, pot oare oamenii sã accepte
cã existã forţe deasupra lor, forţe pe care
nu le vor putea niciodatã înţelege?: "Saeed
şi-a pierdut cu totul stãpânirea de sine:
- Mishal! Mishal! a ţipat el. Poruncit?
Arhangheli, Mishu? Gibreel? Dumnezeu cu
barbã şi îngeri cu aripi? Rai şi iad,
Mishal? Diavolul cu coadã ascuţitã şi
copite despicate? Pânã unde ai de gând sã
mergi cu asta? Au femeile suflet, ce zici?
Sau, altfel, au sufletele sex? E Dumnezeu
negru sau alb? Când se vor despãrţi
valurile oceanului, unde se va duce
surplusul de apã? Se va ridica pe margini,
ca nişte ziduri? Mishal! Rãspunde-mi!
Existã miracole? Crezi în paradis? Mi se
vor ierta pãcatele?
A izbucnit în plans şi a cãzut în genunchi,
cu fruntea lipitã în continuare de perete.
Soţia sa muribundã s-a apropiat de el şi l-
a îmbrãţişat din spate."
Deşi pãtimaş în fiecare moment, romanul
rãmâne o mostrã de obiectivitate. Existã în
fiecare moment atât personaje pozitive, cât
şi personaje negative, fiecare atitudine
este susţinutã şi contestatã în acelaşi
timp. Cititorul descoperã o carte a
contrastelor, în care se amestecã foarte
multe mesaje. Trecând de la pasiune
religioasã regenerativã la extremism
fanatic, Rushdie ne aratã tarele religiei,
concentrându-se asupra personalitãţilor
deviante care transformã adesea lumea într-
un câmp de luptã.
Numele personajelor au semnificaţii
complexe, Rushdie oferind un adevãrat nivel
secund de înţelegere. Numai din nume poţi
înţelege ceea ce vrea sã transmitã romanul,
care este presãrat de personaje
excepţionale, aşa cum doar în cãrţile lui
Rushdie pot fi întâlnite. Femei care se
transformã în fantome, criminali lipsiţi de
scrupule care omoarã bãtrâne, toate
extremele se întâlnesc şi converg spre un
singur punct: prezentul absolut.
"Versetele satanice" reprezintã un punct de
vedere curajos, iar reacţiile vehemente
împotriva romanului demonstreazã cã Rushdie
a reuşit sã atingã puncte sensibile. O
carte care ridicã numeroase semne de
întrebare, o carte care atacã prejudecãţile
şi se individualizeazã în numeroase
ipostaze scandaloase. Oamenii nu sunt
arãtaţi ca nişte fiinţe impecabile, ci din
contrã, scriitorul sondeazã adânc abisurile
indivizilor, scoţând de acolo conflictul
perpetuu între bine şi rãu. Amestecând
principiile şi rãsturnând valorile, autorul
ne învaţã ce înseamnã lumea modernã,
oferindu-ne îndemnuri valoroase. Sau mai
bine spus, Rushdie ne învaţã cã pânã şi
rahatul are strãlucirea lui: "Chamcha şi i-
a imaginat pe cei doi, Valance şi Simba, ca
fiind fiecare antiteza celuilalt. Se pãrea
cã protestele îşi atinseserã ţinta: Valance
era în plin proces de "depolitizare" a show-
ului. Îl concediase pe Chamcha şi pusese în
interiorul costumelor şi imaginilor
generate pe calculator un teuton blond,
înalt, cu pectorali şi creastã, un
Schwarzenegger computerizat din cauciuc, o
variantã sinteticã, ce dãdea din şolduri, a
lui Rutger Hauer din Vânãtorul de
recompense. Evreii au fost şi ei daţi
afarã: în locul lui Mimi noul show va avea
o voluptuoasã pãpuşã neevreicã.
- I-am trimis un mesaj doctorului Simba:
acum sã te vãd cum îţi mai bagi doctoratul
ãla nenorocit în treaba mea. N-am primit
niciun rãspuns. Va trebui sã se strãduiascã
puţin mai mult dacã vrea sã cucereascã
ţãrişoara asta. Eu, unul, a anunţat Hal
Valance, iubesc rahatul nostru de ţarã. De
aceea am de gând sã o vând în întreaga
lume: în Japonia, în America, în cãcãcioasa
de Argentina. O sã vând toate pieile de pe
ea. E ceea ce am vândut toatã viaţa:
rahatul ãsta de naţiune. Drapelul."
Stilul lui Rushdie este alert,
referinţele se succed aproape instantaneu,
iar lumea pe care el o descrie nu poate fi
contestatã. Avem suferinţã, avem iubire,
avem cerşetori, avem regi, toate
îngrãmãdite între limitele unor oraşe în
suferinţã. Nici mãcar clima tropicalã nu
mai poate salva Londra, un oraş aflat parcã
la marginea timpului, între douã lumi care
se ciocnesc violent. Brutalitatea
descrierii este un atu al cãrţii, care nu
evitã în niciun moment duritatea, de multe
ori împinsã pânã la dezgust fiinţativ.
Reuşind sã fluidizeze romanul,
Rushdie le oferã cititorilor un corpus al
legendelor, o împletire magicã a unei
realitãţi croite dupã necesitãţi. Nimic nu
e imposibil, pare sã ne spunã autorul,
nimic nu le rãmâne interzis celor care îşi
permit sã viseze. Asemãnându-se cu marii
povestitori ai Orientului, Salman Rushdie
creeazã o adevãratã epopee, o luptã
permanentã între bine şi rãu, care se
terminã pânã la urmã într-o ambiguitate
naturalã. Intensitatea nu urmeazã un tipar,
iar cartea este presãratã cu numeroase
puncte de interes, dovedind încã o datã
capacitatea de asimilare incredibilã a
omului modern.
Unul dintre cele mai importante
tipare conflictuale este pentru Rushdie
lupta dintre nou şi vechi, dintre tânãr şi
bãtrân. Romanul este presãrat cu astfel de
scene, în care generaţiile nu reuşesc sã
ajungã la un numitor comun, rãmânând de
fiecare datã de pãrţile opuse ale
baricadei. Tinerii refuzã sã se explice,
cei mai în vârstã sunt şocaţi de atitudinea
lor, iar disputa este garantatã. Reuşind sã
inducã o atmosferã de candoare rafinatã,
romanul ne oferã simplitatea limbajului
simplu, direct. Pânã la urmã şi îngerii au
nevoie de puţinã distracţie: "- Foarte
bine, a zis ea. Mãrturisesc, dar promite-mi
cã pãstrezi secretul.
El s-a întins dupã Coca-Cola.
- Ce secret?
Naivul de Jumpy. Mishal i-a şoptit la
ureche:
- Mi-o trag. Cu amicul tãu, domnul Hanif
Johnson, avocat.
Jumpy a fost şocat, ceea ce a iritat-o pe
fatã.
- Of, las-o baltã! Nu mai am cincisprezece
ani.
El i-a rãspuns cu glas stins:
- Dacã mama ta aflã cumva...
Iar Mishal şi-a pierdut din nou rãbdarea.
- Dacã vrei sã ştii, a zis ea irascibilã,
Anahita e cea care mã îngrijoreazã! Vrea şi
ea tot ce am eu. Iar ea, apropo, chiar are
cincisprezece ani.
Jumpy şi-a dat seama cã rãsturnase paharul
de carton şi acum avea Cola pe pantofi.
- Dã-i drumul, insistã Mishal. Eu am
recunoscut. E rândul tãu.
Dar Jumpy n-a putut spune nimic. Dãdea încã
din cap, cu gândul la Hanif.
- O chestie din asta l-ar putea termina, a
zis el.
Vorbele lui au pus capac la tot. Mishal şi-
a ridicat nasul în vânt.
- Oh, am priceput! a rãspuns ea. Crezi cã
nu sunt destul de bunã pentru el.
Şi a adãugat peste umãr, în timp ce pleca:
- Poftim, Greieraşule. Sfinţii nu se fut
niciodatã?"
Folosind naraţiunea la persoana a
III-a, Rushdie explicã în multe momente
acţiunea, fãrã sã parã însã artificial.
Preluând rolul demiurgului, autorul îşi
permite sã fie brutal, îşi permite chiar sã
îşi atace personajele. Fãrã milã, romanul
ironizeazã simbolurile lumilor îmbãtrânite
din care îşi trage seva. Coranul este o
purã invenţie, Mahomed nu reuşeşte sã îşi
satisfacã femeile, curvele se substituie
soţiilor sale, iar visele se transformã în
alte şi alte vise.
Exploatând la maxim panteonul
hindus, Rushdie subliniazã conflictele
religioase care au marcat lumea în ultima
parte a secolului 20. Fanatismul nu poate
fi niciodatã o opţiune, pentru cã
fanatismul nu va aduce decât durere.
Încercând sã evite alunecarea în bigotism,
cartea se concentreazã asupra poveştii,
purtându-i pe cititori printr-un labirint
al regãsirii. Doar moartea poate sã
intervinã, doar moartea poate sã mai
salveze ceva.
Alãturând pasaje emoţionante,
cartea lui Rushdie este una dintre cele mai
bune scrise în ultimii 50 de ani. Chiar
dacã nu a reuşit (din cauza încãrcãturii
ideologice foarte mare şi a diferitelor
ameninţãri) sã îşi adjudece multe dintre
premiile pe care le merita, cartea a
impresionat deopotrivã criticii şi
cititorii din lumea întreagã. Scrisã într-
un ritm frenetic, lovind prin frazele ei
rafinate, "Versetele satanice" este cu
adevãrat o carte care a schimbat lumea: "-
Cine e mai nebun, i-a şoptit Osman clovnul
în ureche boului sãu în timp ce îl ţesãla
în micul sãu grajd, femeia nebunã sau
prostul care o iubeşte pe femeia nebunã?
Boul n-a rãspuns.
- Poate cã ar fi fost mai bine sã rãmânem
nişte paria, a continuat Osman. Un ocean
obligatoriu sunã mai rãu decât o fântânã
interzisã.
Iar boul a dat din cap de douã ori, bum-
bum, adicã da."
O carte fascinantã, "Versetele
satanice" trebuie cititã de toţi cei care
vor sã savureze o porţie mare de pasiune.
Rushdie îşi construieşte peisajele
grandioase fãrã teamã, fãrã prejudecãţi.
Orice este posibil, pentru cã în lumea
noastrã binele şi rãul se amestecã aproape
întotdeauna. Un roman al alegerilor, un
roman în care demonii devin îngeri, iar
îngerii se prãbuşesc în vãlãtuci de fum.
Crime, sânge, pasiune, erotism şi regãsire,
iatã atributele unei cãrţi hipnotice, care
nu poate decât sã fascineze. Aidoma unui
cântec indian, descoperi puţin mai mult cu
fiecare paginã. Salman Rushdie îşi recitã
versetele satanice cu fervoarea celui care
a descoperit cã şi dumnezeu ştie sã
plângã...
