Haruki Murakami este considerat cel mai
mare scriitor japonez contemporan. Romanele
sale au fost traduse în aproape 40 de limbi
şi sunt apreciate în întreaga lume. Stilul
lui Murakami este o marcã a literaturii
fiction, iar temele centrale ale operelor
sale au fost reluate de numeroşi alţi
autori, definind un tip de fiction foarte
gustat de public. Fin observator al vieţii
cotidiene, Murakami reuşeşte de fiecare
datã sã aducã ceva în plus, sã rafineze
acţiunea, oferindu-i profunzime. Descoperi
lumi ascunse în cãrţile autorului japonez,
însã descoperi şi o familiaritate stranie,
de parcã ai mai fi fost acolo cândva.
Reuşind performanţa de a se adresa fiecãrui
cititor în particular, Haruki Murakami se
individualizeazã ca unul dintre cei mai
buni povestitori ai generaţiei sale.
Caracteristica principalã a
personajelor construite de Haruki Murakami
este normalitatea. În contrast cu eroul
tipic, ipostazele sunt banale, comune,
familiare fiecãruia dintre noi. Nu trebuie
sã faci ceva extraordinar pentru ca lumile
sã interfereze, nu este nevoie de o
personalitate aparte. Chiar şi individul
cel mai simplu poate fi martorul unor
evenimente fantastice, pentru cã acest
potenţial existã în fiecare dintre noi.
Universul lui Murakami este real, autentic,
accesibil mai mult sau mai puţin fiecãruia
dintre noi.
Diferenţele dintre planuri sunt o
marcã a lui Murakami, care construieşte
realitãţi alternative, insistând pe
contactul dintre lumi şi pe posibilitãţile
apãrute în urma acestuia. Deşi par sã nu
aibã vreo legãturã, vieţile protagoniştilor
apar ca fragmente ale aceluiaşi mozaic, iar
gândurile lor modificã exteriorul printr-o
extrapolare metodicã. Realizând o
transpunere a realitãţii în ficţiune,
Murakami oferã întotdeauna o alternativã, o
variantã viabilã. Universul respectã
aparent regulile naturale, însã autorul ne
oferã ceva în plus, ne permite sã visãm.
Orice e posibil, viaţa înseamnã o
infinitate de nuanţe. Personajele se topesc
în noapte, fiecare ducându-şi mai departe
povestea. Şi totuşi, niciodatã nu se pune
punct, niciodatã drumul nu se încheie.
Murakami îşi lasã cititorii sã continue
cãlãtoria, deznodãmântul rãmâne la
latitudinea noastrã, transformând cãrţile
autorului japonez în adevãrate lecţii de
speranţã.
Realizând conexiuni inspirate, Murakami îşi
poartã cititorii printr-o modernitate
complexã, înţeleasã prin prisma unui spaţiu
vidat, lipsit de protecţia oricãrui mit. Nu
mai putem vorbi despre familie, pentru cã
astãzi puterea aparţine schimbãri.
Metamorfozele repetate stau la baza
romanului, convingându-l pe cititor cã
multitudinea de variante înseamnã
libertate. Definindu-şi personajele în
stilul caracteristic, Murakami le oferã
siguranţa materialã necesarã dezvãluirii
calitãţilor ascunse, fãrã a îi scuti însã
de tumultul specific vieţii. Pânã la urmã,
singurãtatea existã pentru fiecare dintre
noi: "Câteodatã mã gândesc: oare ce s-a
întâmplat cu ea? Dupã ce a închis, a
dispãrut oare absorbitã în umbra orei patru
şi jumãtate a dupã-amiezii? Dacã aşa s-a
întâmplat, a fost în parte şi vina mea? Dar
aş vrea sã înţelegeţi cã atunci nu voiam sã
am de-a face cu nimeni. De aceea gãteam
întruna spaghete de unul singur. În oala
aceea mare, încât ar fi încãput în ea şi un
ciobãnesc german.
Durum semolina.
Grâu ariu cultivat în câmpiile Italiei.
Probabil cã italienii ar fi fost foarte
uimiţi, dacã ar fi ştiut cã exportul lor în
anul 1971 era de fapt singurãtate."
(Salcia oarbã, fata adormitã)
Reflecţiile sunt o parte foarte importantã
a discursului, pentru cã ele potenţeazã
textul şi îl apropie de cititor. Ne regãsim
în cugetãrile personajelor, suntem sfâşiaţi
între contrarii. Fãrã sã ne ofere soluţii,
Murakami ne pune pe gânduri, dezvãluind
consecinţele incredibile ale celui mai
banal gest. Iubire, urã, suferinţã,
pasiune, toate pot fi declanşate de o
simplã privire, toate pot fi înţelese într-
o singurã secundã de atenţie. O viziune
complexã asupra lumii, câteva momente
brutale în care universul se opreşte şi
personajele devin una cu însãşi
nedefinirea. Autorul japonez ne aratã prin
opera sa o fatã adormitã, descoperind
treptat modelul unei sãlcii oarbe în
trãsãturile ei. Fiecare volum pare sã
adauge un înţeles, un sens acestui puzzle.
Cititorii îl descoperã treptat pe Murakami,
pe mãsurã ce acesta se dezvãluie în
întregime. Sã învãţãm sã atingem, sã
învãţãm sã simţim prin fiecare por.
Prezenţele feminine sunt foarte importante
în carte, în jurul lor gravitând întreaga
acţiune. Siluetele sunt construite
antitetic, în douã universuri paralele,
care se aflã în permanentã legãturã,
determinându-se reciproc. Personajele din
lumea întunecatã acţioneazã ca nişte alter-
egouri autentice, fiind în esenţã
reprezentãri emoţionale. Un simplu gând
negativ determinã o transformare a
întregului sistem, care pare sã acţioneze
ca un tot unitar, aidoma unui animal de
pradã care absoarbe emoţii. Aruncãm o
piatrã în apã, însã nu ştim ce se va
întâmpla cu piatra pe partea cealaltã, iatã
ce încearcã sã ne transmitã autorul
japonez.
Tensiunea se acumuleazã treptat pe
parcursul romanelor, anticipând parcã
izbucnirea violentã din final. Murakami
însã nu ne oferã focuri de artificii, ci ne
lasã doar iluzia lor. Se va întâmpla ceva,
însã în absenţa noastrã. Cãrţile
construiesc decoruri, pregãtindu-ne pentru
violenţã, însã refuzã sã o lase pe aceasta
la vedere. Adevãratele decizii se iau în
spatele uşilor închise, adevãratele
suferinţe sunt în mijlocul pustietãţii, iar
reflecţiile ne privesc din oglindã cu
nepãsare: "Şi totuşi, buzele ei micuţe se
mişcã aproape imperceptibil, de parcã
reacţioneazã la ceva. E un tremur rapid, de
o clipã, de o zecime de secundã, însã
ochiul nostru pur, extrem de ascuţit, nu
scapã aceastã mişcare. Vedem pe cât se
poate de clar acel semn momentan al
corpului. Tremurul de acum e un semnal
modest a ceva ce urmeazã sã vinã. Sau poate
cã este doar o prevestire şi mai modestã a
unui semnal modest. În orice caz, senzaţia
noastrã certã este cã ceva încearcã sã
trimitã un semn încoace, printr-o crãpãturã
finã din conştiinţa ei. Încercãm sã privim
cu atenţie, în tainã, cum aceastã povestire
capãtã încet proporţii în lumina nouã a
dimineţii, neîmpiedicatã de alte intrigi.
De-abia s-a crãpat, în sfârşit, de ziuã.
Mai e timp pânã se lasã din nou
întunericul." (În noapte)
Dacã supranaturalul devine în cazul lui
Murakami firesc, banal aproape, discuţiile
capãtã o importanţã capitalã, generând
filosofii şi construind paradigme.
Dovedindu-se un fin psiholog şi un bun
cunoscãtor al psihologiei umane, Haruki
Murakami exploateazã la maximum tarele
specifice oamenilor, insistând pe
problemele generate de acestea. Din
slãbiciune se naşte nesiguranţa, iar din
nesiguranţã iau naştere toate problemele.
Fãrã sã condamne, Murakami foloseşte aceste
stereotipuri, construind o atmosferã
încãrcatã.
Ritmul alert transformã cãrţile, le
potenţeazã, oferindu-le dinamism. Cititorul
este atras într-un joc al emoţiilor, unde
fiecare gest are corespondent într-o lume
paralelã, aparţinând exclusiv simţurilor.
Intuiţia este foarte importantã pentru
Murakami, care descoperã fisuri şi ne lasã
nouã plãcerea de a le explora. Trecem dintr-
o parte într-alta, pendulãm între extreme,
în timp ce vremea personajelor se apropie
de final. Timpul pare sã se comprime,
oferind spaţiu de mişcare personajelor şi
stabilind limita, momentul în care toate
închipuirile dispar: "- Ai fãcut ce
trebuia, spune tânãrul numit Corbul. Ai
fãcut cel mai corect lucru. Nimeni altul în
locul tãu nu s-ar fi descurcat atât de bine
ca tine. Pentru cã eşti cu adevãrat cel mai
tare tânãr de cincisprezece ani din lume.
- Dar eu încã nu ştiu ce înseamnã sã
trãiesc.
- Priveşte tabloul, spune el. Şi ascultã
vântul.
Încuviinţez.
- Poţi sã faci asta.
Încuviinţez.
- Mai bine te culci, spune tânãrul numit
Corbul. Când o sã te trezeşti, vei face
parte dintr-o lume nouã.
În sfârşit, adormi. Iar când te trezeşti,
faci parte dintr-o lume nouã." (Kafka pe
malul mãrii)
Cãrţile lui Murakami trebuie trãite
la maximum, pentru cã fiecare personaj pare
sã se implice în acţiune, pânã la
consumarea propriei individualitãţi. Nu
existã jumãtãţi de mãsurã, aventura merge
pânã la punctul maxim, glisând pe muchia
subţire care separã viaţa de moarte.
Murakami ne aduce pânã la capãtul
pãmântului, dezvãluindu-ne în toatã proza
sa, o ţarã asprã a minunilor.
Haruki Murakami oferã prin cãrţile sale
cititorului posibilitatea de a privi într-o
altã realitate. Cititorul este purtat pe
strãzile cufundate în noapte, care se
dovedesc a fi mai vii ca niciodatã.
Cercetãm fiecare ungher cu meticulozitate,
trãim la intensitate maximã alãturi de
personaje. Murakami pare sã observe totul
şi sã ghideze acţiunea, aidoma unei camere,
care se focalizeazã în funcţie de dorinţele
publicului. Cãrţi rãvãşitoare, care
transmit emoţii fãrã sã-şi propunã asta,
cãrţi în care Murakami ne demonstreazã cã
este un fin cunoscãtor al psihologiei
umane, ştiind sã gãseascã puncte de interes
chiar şi într-o noapte adâncã. Un autor al
tenebrelor, oferind cãrţi ale suferinţei
interioare, cãrţi în care Murakami
construieşte cu abilitate paradigma fiinţei
insomniace. Sã nu ne temem de luminã,
noaptea va veni mai mult ca sigur.
Stilul este direct, clar, accentul punându-
se pe derularea evenimentelor în primul
plan şi pe descrierea efectelor aproape
insesizabile ale acestora în al doilea
plan. Aidoma unui ocean, lumea creatã de
Murakami pare nemişcatã. Şi totuşi,
germenii conflictului existã, izbucnind
adesea sau lãsând impresia cã sunt pe cale
sã o facã. Aluzia este un procedeu folosit
frecvent de Murakami, transformând opera sa
într-o frescã a incertitudinii. Şi totuşi,
în spatele întunericului, cineva se
pregãteşte pentru a întâmpina lumina: "I-am
telefonat lui Midori.
- Trebuie sã stau de vorbã cu tine, i-am
zis. Am sã-ţi spun o grãmadã de lucruri...
o grãmadã. Nu-mi doresc nimic altceva pe
lume decât sã te întâlnesc. Vreau sã ne
întâlnim şi sã stãm de vorbã. Vreau sã luãm
totul de la început.
Midori a tãcut multã vreme la celãlalt
capãt al firului. O tãcere lungã, lungã...
greu de asemuit cu ceva. Mi-am lipit
fruntea de geamul cabinei telefonice, am
închis ochii şi am aşteptat. În cele din
urmã, vocea lui Midori rupse tãcerea.
- Unde eşti?
Chiar, unde eram?
Cu mâna pe receptor, am ridicat ochii şi am
privit în jurul cabinei. Unde eram? Habar n-
aveam. "Unde-oi fi?" mã întrebam. Nu
recunoşteam nimic... nici mãcar direcţia.
Ce naiba o fi aici? Singurul lucru pe care-
l distingeam era puzderia de siluete care
se îndrepta spre nicãieri. Continuam sã o
strig pe Midori din inima acelui abis
nemãrginit." (Pãdurea norvegianã)
Pentru a crea mister, Haruki Murakami
construieşte cu migalã cadrul exterior.
Acţiunea izbucneşte în cel mai neaşteptat
moment, însã procesul este plauzibil, real.
Ne regãsim în lumea descrisã de autorul
japonez, o recunoaştem, o înţelegem, iar
transformãrile ei ne marcheazã. Şocul pe
care Murakami reuşeşte sã îl inducã prin
poveştile sale este resimţit de fiecare
dintre noi, pentru cã viaţa înseamnã în
primul rând atribuire de simboluri.
Murakami se remarcã în volumele
sale printr-un stil alert, un conglomerat
de idei şi de trãiri, filtrate printr-o
sensibilitate extrasenzorialã împinsã la
extrem. Descoperim fiecare detaliu, suntem
pãrtaşii unei intruziuni brutale. Lumile se
ciocnesc, iar fiinţele care se nasc de aici
sunt caracterizate în primul rând de
ambiguitate. Nimic nu este sigur, iar
cititorii sunt atraşi de acest mister.
Murakami nu ne spune niciodatã prea mult.
Pânã la urmã, fiecare se poate gândi la
ceea ce doreşte, în funcţie de propriile
dorinţe.
Haruki Murakami
oferã cititorilor sãi libertate,
construindu-şi personajele, fãrã a lãsa
însã impresia cã face asta. Naratorul
omniscient, deşi adoptã naraţiunea la
persoana I ca formã de exprimare,
controleazã acţiunea, însã nu intervine
decisiv aproape niciodatã. Paradoxul
personajului zeu apare cel mai bine la
Murakami, care reuşeşte sã-şi inventeze de
fiecare datã realitatea. Evenimentele se
dezvoltã treptat, cauzal, conferind prozei
o dozã mare de realism: "Am întins mâna şi
am mângâiat-o pe pãr. I-am atins urechile,
fruntea. Trupul ei era cald şi moale. Îmi
sugea penisul de parcã ar fi vrut sã aspire
toatã viaţa mea prin el, iar mâna de sub
fustã pãrea sã comunice, într-un fel de
limbaj secret, cu organele ei genitale. Am
ejaculat în gura ei. A încetat sã-şi mişte
mâna şi a închis ochii. A lins şi ultima
picãturã de spermã." (La sud de graniţã,
la vest de soare)
Împletind dialogul alert cu descrierile
detaliate, Murakami construieşte personaje
autentice, concentrându-se asupra pãrţii
psihologice. Nimic nu este lãsat la voia
întâmplãrii, toate elementele se
completeazã, reuşind sã ofere un peisaj
feeric, în care supranaturalul este firesc.
Cititorii nu au timp de întrebãri, pentru
cã Murakami ne împinge mai departe, înspre
finalul implacabil, insistând pe ritmul
fulminant al existenţei. Enigmele vor
rãmâne întotdeauna fãrã rãspuns, însã
nimeni nu trebuie sã cunoascã totul.
Autorul japonez ne învaţã încã o datã cã
tãcerea are numeroase avantaje. Doar astfel
vom învãţa sã ascultãm vântul...
Bibliografie
Haruki Murakami
Hear the wind sing – 1979
Pinball – 1980 (1973)
A wild sheep chase (În cãutarea oii
fantastice) – 1982
Hard-Boiled Wonderland and the End of the
World (La capãtul lumii şi în ţara asprã a
minunilor) – 1985
Norvegian Wood (Pãdurea norvegianã) – 1987
Dance Dance Dance (Dans dans dans) – 1988
South of the Border, West of the Sun (La
sud de graniţã, la vest de soare) – 1992
The elefant vanishes (Elefantul a
dispãrut) – 1993
The Wind-Up Bird Chronicle (Cronica pãsãrii-
arc) – 1992-1995
Underground – 1997-1998
Sputnik Sweetheart (Iubita mea, Sputnik) –
1999
After the quake (Dupã cutremur) – 2000
Kafka on the Shore (Kafka pe malul mãrii) –
2002
After dark (În noapte) – 2004
Blind Willow, Sleeping Woman (Salcia oarbã,
fata adormitã) – 2006
