nu mai aud
zvâcnetul ud
al lunii care te-aducea
din ea
pânã-n odaia mea
sã te sãrut
s-a fãcut o tãcere lungã lungã
pânã la capãtul
lui Dumnezeu tine ea
sã uit a-mbrãtisa
acele strune care te cântau
nebune
si eu credeam cã tu esti
ele
si tu esti mângâierea din mâinile mele
când se prelingea
ca o peltea pe iarbã
si pe peretii camerei
si pe odãile intregului Univers
linistea
invers
intelegi acum de ce
tãcerea se prelungeste
pânã la cãlcâiul meu
si mi s-a pãrut
pentru o clipã
asa de mult cã mã sãruti
incât mi-am pus aripã-n locul acela
sã-l zbor
pân la cãlcâiul unui nor
