Într-o zi, o gospodinã
Grasã, latã, multã, mare,
Netezea-n bucãtãrie
Freza unui cap de peste,
Si se repezea la muste,
Si se repezea la sare,
Înteleaptã ca tigaia,
Medita militãreste:
â€ŢNu-i deloc în tara asta
Ordine si disciplinã;
Nu vrea nimeni sã munceascã;
Peste tot – golani si curve;
Singur el e tatãl nostru,
E viteaz si are minã
De citit si maleabil
Dupã vorbã, dupã tufe;
Când îl vãd cum ne zâmbeste,
Mã apucã libidoul
Si, mai mult decât atâta,
Îmi încalt pe dos gumarii;
Jos cu intelectualii
Care mãruntesc eroul!
Între-n mãsa studentimea,
Clauza si toti maghiarii!
Eu pe dânsul pun stampila,
Cum am pus-o si-altãoarã,
Fãrã sã gândesc o clipã;
Cheia nu mã multumeste;
Tot mai bun e trandafirul
De trei ori si într-o sfoarã;
N-avem bani, darã iubirea
Pentru dânsul ne uneste".
Astfel ferma gospodinã-si
Luneca pe derdelusul
Creierului (cota)bitii,
(Zg)ura ei tovãrãseascã;
Istovitã de plãcere,
Cãutã rapid culcusul.
Nesãrat, capul de peste
Începu sã se-mputeascã.
