Autor:	Ion Zimbru ( iozi ) - [ POEZIE ]
Titlu:	Fãrã titlu

Adorm de parcã n-aş avea cuvinte, parc-aş fi ostenit demult, demult... Merg pe cãrare, înapoi, acolo, Şi câinii latrã a necunoscut. Ce dangãt lung s-aude pân-la Lunã ! Ce întâmplare o mai fi în sat, Cã nu-i de sãrbãtoare, nu-i de piatrã, Şi nu degeaba clopotele bat ! Si nici de moarte n-are cum sã fie, Cãci nu-ntâlnesc pe nimenea plângând, Sã-mi spunã cã se pleacã în tãcere, cã unii chiar nici nu mai stau la rând. Mai fac un pas. Nu trece nici un tatã, Mãcar o mamã sau mãcar un fiu, Sã-ntreb de ce, de unde pânã unde n-am voie şi nu trebuie sã ştiu ! Incã un pas. Ajung la drumul mare, Care-mi pãrea atunci aşa de mic!... Ce pãsãri calde cuibãreau copacii Şi parcã nu era nici iarna frig! Chiar clopotele astea, ale noastre, Bãteau mai bine, mai târziu, mai rar... Acum bat rãu şi sfarmã depãrtarea, ţin lacrimile-n loc, şi n-am habar. Nimeni la poartã. Mi se face fricã. Nici ochi, nici glas, nici mânã, nici picior. La fiecare casã câte-un câine privindu-şi lanţul ruginit de dor. Visez de parcã n-am alte cuvinte. Si parcã sunã ceasul cã-i târziu... Oare de ce bat clopotele, mamã ? N-am voie şi nu trebuie sã ştiu !

Nr	Comentarii	Comentatori
1.	demult nu am vazut pe cineva sa scrie asa...pastrezi bine sentimentele intr-o structura arhaica	pricomida

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]