Autor:	Lipcan Vasile ( Memento ) - [ PROZA ]
Titlu:	O discutie intre euri

â€�ţEa era ca unica de pe pãmînt şi eu ca unicul din bloc. I-am vãzut chipul întunecat, ascuns sub pletele negre ce atîrnau peste umeri pînã în dreptul sînilor. A durat nu mai mult de douã secunde, se urca pe scãri şi eu de urma ei cu un nivel mai jos, am privit în sus. Atunci i-am vãzut cizmele de piele neagrã ce bãteau în scãri cu tocuri de fier. Nu îi vãzusem nici un colţ din ochi-i, doar o umbrã întunecatã sub firele de pãr. A doua zi venisem singur, din nou pe jos, aceleaşi impresii, apoi din nou dispãruse în sus pe scãri îndatã cum pãşisem pe prima treaptã.” Cine-i ea? - Poate o depravatã. - Sau poate, vorbind la figurat şansa mea de a o avea pe ea. - Nu â€" şansa zilnicã de a o avea pe ea â€" necunoscuta. - Deci cea care ridicã scãrile e ea…nu mai ştiu… - Nu. Sã recapitulãm. Ea â€" cea care ridicã scãrile, semnificã şansa zilnicã a mea de a avea o femeie ca…, vorbind deja la concret, o femeie ca aceea ce ridicã scãrile. Ea â€" care ridicã scãrile, e frumoasã, e idealul meu (cel puţin aşa pare orice lucru necunoscut), şi îmi dã o şansã sã o am, dar eu nu o pot împlini, cãci cînd tocmai eu mã hotãrãsc sã o ajung din urmã, ea decide sã plece. Aşa e femeia â€" nerãbdãtoare. - Ei, acum e mai clar . - Şi ea, idealul tãu, o descrii aşa de sarcastic â€" plete negre, chip întunecat, umbrã întunecatã… - Aşa e… - ? - Adicã, aşa era atunci realitatea, trebuia însã, sã şi te afli în locul meu, atmosfera de fapt, era romanticã. - Care atmosferã romanticã, nici nu va- ţi vãzut? - Ei eu o vãzusem… - Dar ochii? Cum rãmîne cu ei? Nu va- ţi dat ochii â€" sã pierdeţi rãsuflarea. - Cred cã ai uitat de unde am pornit. Ea semnificã şansa mea, doar şansa. Cu â€�ţşansa” nu dai ochii. Ea merge înainte, tu o observi, o vezi cum e â€" atrãgãtoare, promiţãtoare, dar…nu dai ochii cu ea. - Şi dacã dai… - Da, dacã dai ea de acum nu e şansã… - Nu, e iubitã! - Nu, nu! Vorbim totuşi la figurat, ea e…(?) - Poate norocul…? - … - Realitatea… - O!? Da!...ar fi ceva. Totuşi mai bine e - încercarea. - Îhî… - Da, încerci sã faci ceva, sã urmezi şansa. Dar sã vedem mai departe… În curînd aceleaşi acţiuni avuserã loc. Şi odatã mã gândeam, doar mã gândeam sã strig sã o vãd la faţã. Cum aratã ea? Cine e? Eram cunoscut pânã acum doar cu tocurile de la cizme şi cu câteva şuviţe de pãr. Şi chiar am încercat sã-mi mãresc pasul, sã fug pe scãri din urma ei. NON-RAISON !- Tocmi îi sunase telefonul sus, în apartament, şi ea alergase şi reuşise la timp (…) Acesta-i ghinion de acum, blestem. Parcã e jurat sã nu dau ochii. Mã gândeam atunci în sine, doar mã gândeam â€" â€�ţnu o voi vedea niciodatã”. - Deci cum credeţi? A fost întâmplãtor cã-i sunase drãcia de telefon? - Nu neapãrat. - Da, e o variantã. Şi totuşi nu am dat ochii, dar am încercat. De acum ceva este. Ca atunci cînd doreşti mult şi nu izbuteşti nimic, ce-i asta? - EŞEC! - Exact! Ratarea ce îţi pare blestem. Sã nu uitãm de la ce am început. Vorbim la figurat încã. - Da, da… Mai e mult pînã la concret_ - Depinde de ratare. Ce-i ratarea în cazul de faţã â€" o tãrãgãnarea , dacã mã hotãram mai demult sã o ajung din urmã, reuşeam… Însã cum am spus! Femeile sunt nerãbdãtoare… - Deci cum îţi vine în minte , mecanic, ceva, trebuie sã acţionezi. - Da, aşa ceva. Şi sã vezi cã cînd ratezi îţi piezi şi speranţa, aşa cã … - Tãrãgãnarea, Nehotãrârea, Nesiguranţa sau cum o fi â€" e un lucru â€�ţbimalefic” â€" cu s-ar spune â€" ratezi şi apoi mai cazi şi în disperare. - Da, da aşa e, dar sã vedem… â€�ţEra luni seara. Şi venisem ca de obicei la aceeaşi orã (asta s-o cred eu). De aceastã datã stãteam afarã lîngã uşa de la intrare. Nu mã urcasem p scãri ca sã-i vãd din nou tocurile, la care îi cunoscusem deja toate bãtãturile. Aşa doar stãteam pur şi simplu şi mi-am aprins o ţigarã. Mã gândeam atunci cât o sã dureze povestea asta. Cãzusem greu pe gânduri şi urmaserã vreo trei ţigãri din urmã. Chiar mã aşezasem pe banca din partea dreaptã a uşii de la intrare. M-am uitat la ceas, aveam acuş o orã de cînd stãteam singur. M-am sculat în picioare şi am pornit spre mânerul de la uşã cu mâna. Ce ciudat astãzi. Pãşeam încet de tot pe scãri. Şi nici în sus nu mai priveam. Eram sigur cã nu e nimeni. Aşa un sentiment cã mã gãsesc în altã lume (ori în altã vreme). Deodatã, din urmã, cineva deschise scârţâind uşa de la intrare. Şi intrase în scarã. Şi eu… care am auzit de nenumãrate ori pasul acela cu tocuri de fier ce lasã mereu urme întunecate şi miros de piele întoarsã… Eu, care mergeam întotdeauna în urma unui iz de flori primãvãratice a parfumului ce tocmai se flutura înaintea-mi… Azi îl simţeam din crãpãtura uşii cum vine nãvalnic în nãri, şi sunetul tocului prea cunoscut, îmi bate în ureche… din spate! O secundã întoarse-mi capul peste umãrul stâng. Era pãrul ei… Era â€" EA; în carne şi oase. Deci totuşi existã, ea este adevãratã. Nu-mi venea sã cred. Ridicase privirea sus şi mã ţintise direct în ochi. Credeam cã voi face infarct. Prea multe emoţii neaşteptate. Erau ochi gingaşi (nu conteazã culoarea) şi priveau atît de senin, încât mi se pãrea cã-i alta, decât cea de altã datã. Eu stãteam ca un nebun, cred, în faţa ei, privind nedumerit. Cred cã se şi speriase un pic, â€�ţcine ştie ce maniac mai e şi ãsta” Am privit în câteva secunde la orã din nou, şi eram tot nedumerit, de ce ea ajunsese azi în urma mea? Mai târziu aflasem, se4 schimbase ora în acea zi, şi eu nici nu ştiam. Deci venisem cu o orã mai devreme. Însã doar aşa am putut sã o întimpin eu.” Şi ce sã însemne asta? - Destin…ha-ha-ha… - Nu, nu, nu e ceva… - Ca de exemplu… - Un lucru imens. Nu se vede? - Ai fost cam cãscat în acea zi… - A fost - nu o întâmplare. A trebuit sã se întâmple un eveniment global, o schimbare globalã, ca sã se întâmple ce s-a întâmplat. Deci destinul meu de mai departe depinde direct de ce se va întâmpla în întreaga lume atunci. Sau lumea e în noi aşa cum noi suntem în lume.

Nr

Comentarii

Comentatori

[ Comentează! ]

[ Texte ]

[ Autori ]

[ HOME ]