Iubita mea
Eşti tristã, deprimatã şi retrasã,
Refuzi în ochi sã mã priveşti,
Pentru cã lumea-i tare nemiloasã,
Şi nu te lasã iubirea sã-ţi trãieşti.
De ce conteazã lumea pentru tine,
Mai mult decât iubirea mea realã ?
Lasã-i sã vorbeascã pentru sine,
Iar noi sã devorãm a dragostei petalã.
E ultima ce a rãmas din floarea noastrã,
Floare ce cu atâta patos am sãdit-o,
Dar tu, dând curs la vorba pãcãtoasã,
Încet, încet ai ofilit-o.
Mie nu-mi pasã cât de în vîrstã eşti,
Cãci sentimentele ce-ţi port sunt pure,
Şi-aş da orice ca tu sã cântãreşti,
Iubirea şi etatea prin vorbe dulci, mature.
Numai atunci poţi înţelege bine,
Cã dragostea şi vârsta nu pot fi în rãzboi,
Cãci sunt de – aceeaşi parte, şi orşicine,
Ar da averi sã aibã ce avem noi.
Sã devorãm aceastã dragoste nebunã,
Fãrã a privi la lume sau în viitor,
Uitã de toate iubita mea bãtrânã,
Şi vino-mi alãturi, cãci fãrã tine mor.
|
