Păşesc cutezător spre o împlinire,
Care este ? Nici eu nu ştiu …
Şi plâng că viaţa mi-a fost o tresărire,
Provocată de spaima că nimic n-am să fiu.
Cad în prostul obicei de a nu mai gândi,
Şi acesta îl port ca o stemă în frunte,
A ei lumină amară fiinţa-mi va umbri,
Iar vorbele bune vor deveni prea crunte.
Mă închid în cuşti cu zăbrelele rupte,
Căci doar aici mă simt liber cu adevărat,
Îmi ling rănile ce de neputinţi au fost
supte,
Neputinţi ce cu timpul le-am transformat în
păcat.
Viaţa îmi este ca o tristă integramă,
Plăcerea de a o dezlega, mă doare,
Căci orizontal îmi iese … dramă,
Iar vertical … strâmtoare.
