Autoportret
Un fulger ostenit trăieşte în mine,
Sunt sufletul golului şi inima nimicului,
Chiar şi să mor îmi este ruşine,
Căci m-am scăldat în apele misticului.
În spaţiu fără tărâmuri, n-am unde mă
ascunde,
Sunt stârv şi vulcan totodată,
Cu fiecare clipă aştept să mi se-nfunde,
Să fiu şters ca să rămân o pată.
Sunt intervalul dintre bătăile inimii,
Călău al timpului şi paznic al infinitului,
Spun poveşti de groază fii-mi-i,
Iar ea crede în nebunia tăticului.
Îmi irig nopţile cu groaznice coşmaruri,
Mă simt o fiinţă fără chip,
Care oferă copiilor dulciuri şi daruri,
Ce-ascund tristeţi iar bucurii nimic.
Cu întunericul ce în mine zace,
Aş putea acoperi soarele pe vecie,
Răutatea mea ar putea fi război ori pace,
Şi-ar instala peste bucurii sclavie.
Înroşesc universul cu flăcările mele,
Prepar otrăvuri dulci pentru soţie,
Sunt demon în rai şi quasar între stele,
Nu am idei, ci numai clocot, obsesii,
nebunie.
Sângele mă străbate în curenţi arzători,
Fericirea mi-i fisurată de trecute clipe
amare,
Privirea-mi pluteşte nebună peste nori,
Iar sufletu-mi scuipă venin peste-o floare.
Am nefericirea de a nu fi nefericit,
Mă nasc în apusuri, mă clătesc cu umbre,
Car idei şi gânduri într-un suflet pustiit,
Şi invoc lumini din cele mai sumbre …
Risipiţi-mă pe întinderea nostalgiilor,
Departe de mine şi aproape de depărtări,
Cântaţi-mi muzică din scâncetul copiilor,
Şi înveseliţi-mă cu cele mai hidoase arătări.
Reclamaţi-mă sfinţilor ce i-am iubit,
Luaţi-mi plăcerile şi striviţi fericirea,
Căci în cel ce a fost un om neiubit,
Se naşte acum poetic iubirea …
|
