Viaţa mea e un cimitir fără cadavre...
Scriu despre ea cu un toc muiat în lacrimi,
Trecând printre otrăvuri suave,
Şi insomnii pline de patimi.
Amintirile au început să-mi putrezească,
Realizând, am încercat întunericul să adorm,
Dar el spre infinit începe să crească,
Totul în mine devenind confuz şi inform.
Nu mai trăiesc nimic în afară de nimic,
Iar aceasta este realizarea tinereţii …
Prin degetele de la mâna amputată risip,
Petale veştejite din trandafirul vieţii.
Pentru un sărut de sfântă,
Aş accepta ca un leagăn ciuma,
Căci viaţa cu nimic nu mă încântă,
Şi în dezmăţu-i trist, ea şi-a pierdut
cununa.
( … stau întins în pat şi rememorez
înlăcrimat etapele vieţii.
Arcurile trosnesc sinistru sub a
mea suferinţă. Mama râde de mine …
Ce să mai cred … ? )
