Nu-i placut sa vezi cum cineva
plange si ceilalti nu-l baga in seama.Trec
pe langa el ca si cum n-ar fi fost
acolo,suspinand.Ii spun cuvinte care-i
sfasie inima,iar lacrimile nu i se mai
opresc.
Un asa fel de om sunt si eu,pot
sa recunosc.Cateodata ma intreb ce rost mai
am,care-i menirea mea pe acest pamant?Doar
sa fiu trista si sa plang?Oare?Cand mi se
pare ca am gasit fericirea,ca va fi
bine,totul se naruie.
Ma ascund de multi,imi sterg
repede lacrimile si incep sa rad.Am inceput
de mult sa joc acest teatru.Acum sunt doar o
papusa care-si stie rolul pe de rost de
fiecare data.De toti ma ascund,poate si de
mine.Nu mai visez la nimic,poate doar la
liniste.
Nu m-as supara daca aceste vorbe
grele ar veni de la un necunoscut,dar ele
vin chiar de la parintele meu.Toata furia si-
o descarca pe mine,tipa,imi spune vorbe care
ma ranesc,iar eu...plang.Doar asta pot
face:sa plang.
