Noaptea se asterne iar
in odaia mea.Glasul vantului ce-ti biciuie
fata ma cheama...dar nu ma duc.Racoarea a
intrat pe sub peretii vii si albi,vrand sa
ma sperie de glasul ei negru si trist.Chiar
daca in sufletul meu se da o mare
batalie,inca nu stiu care este raspunsul.De
multe ori plansetul altei persoane nu ma
induiosa deloc,eram de piatra,dar acum
plansetul meu nu e ascultat de nimeni.
Am gresit eu oare?Ai
gresit tu oare?Care dintre noi este vinovat
pentru noaptea asta rece,noaptea asta cand
imi pot atinge amintirile cu gandul,doar
visand senin?Stiu,tu esti vinovatul pentru
razboiul sufletului meu,dus seara de
seara,ora de ora,minut de minut.Dar oare ma
intelegi?M-ai inteles candva?Nu,nu ti-a
pasat de mine in noaptea rece cand am plans
pana la adevar.Oare tacerea va vorbi,oare
vorbele vor prinde viata din nou in visul
tau?Da,stiu,visul tau e foarte confuz,nu
exprima nimic,doar niste culori care sunt
aruncate pe un tablou uitat de pictorul sau.
Noaptea mea nu are
sfarsit,stiu,dureaza pana cand lumina va
deveni stapana mea.Unicul meu prieten este
acum gandul,care uneori ma ajuta,alteori ma
innebuneste,ducandu-ma in lumi cu oameni
necunoscuti.Chemarea vantului e tot mai
intensa,a devenit o obsesie pentru
mine;fiecare noapte invie si nu ma lasa sa
fug.Ma intreb:sunt eu oare noaptea sau
invers?Ma intreb daca noaptea ma cunoaste si
stiu ca-i asa.Doar ea ma intelege,dar si eu
o inteleg.Inteleg glasul vantului ce urla ca
un nebun pe strazile pustii si reci,ce cauta
pe cineva,dar gaseste numai suflete
pustiite,foarte confuze,care poate imi
seamana.Inteleg gerul care vrea sa ma
infurie,care vrea sa-l implor sa plece din
noaptea mea.
Si atunci ma
gandesc,noaptea asta chiar exista sau este
doar in imaginatia mea?Vreau sa ma apropii
de ea,de inima ei rece care ma respinge atat
de brutal.Imi vine sa plang,dar imi
stapanesc lacrimile,nu-i pot indura
respingerea,cuvintele ei grele care ma taie
unul cate unul,despicandu-mi inima intr-o
infinitate de cuvinte.
Dar am incredere in
ea,in noaptea mea de vis,unde totul e
posibil.
