Searã de mai. Ca în atâtea locuinte de bloc si în cea a familiei Bumbuc acalmia se
întinsese din sufragerie pânã în dormitor.
În sufragerie Costel Bumbuc îsi respecta
statutul de cap al familiei şi, cu sticla de
bere în mâna stângã şi telecomanda în cea
dreaptã ( nu! nu era stângaci ), se
îngropase în fotoliul din imitaţie de piele
urmãrind cu interes ce se mai întâmplã în
ţarã. În dormitor odorul familiei, fetiţa
elevã în clasa întâi, îşi bãtea cãpşorul
angelic cu o complicatã problemã de
matematicã datã pentru acasã: â€ŢMoş Ion a
cumpãrat din târg doi boi, deşi mai avea în
ogradã încã trei. Nemaiavând ce sã le dea sã
mãnânce, unul dintre boi îi moare şi doi îi
vinde. Cu câţi boi a rãmas moş Ion?" şi,
întrucât nu mai gãsea abacul, îşi rãsucea
degetuţele troznindu-le în acelaşi timp,
spre a îmbina utilul cu plãcutul. Este
inutil cred sã mai precizez cine se cocea în
bucãtãrie, la patruzecişicinci de grade,
odatã cu vinetele pentru salatã. Pe acest
tablou idilic se auzi rãcnetul lui Costel:
- A! A! Nu se poate! Nu se poate!
Nevastã, vino încoace! Repede!...
Jumãtatea lui Costel, Matilda Bumbuc, îşi
fãcu apariţia în sufragerie învingând viteza
luminii, cãci apãsã ulterior întrerupãtorul:
- Ce-i, omule! Ce s-a-ntâmplat?
- Uitã-te la televizor! o îndemnã
Costel, cu privirea schimonositã şi glasul
aproape stins.
- Ce, vã-nchide fabrica? Vã dã afarã?
- Ei! Cine are interes? Nu, femeie, nu
vezi?
Matilda vedea, deşi broboanele de apã
apãrute pe frunte îi coborau în scorbura
ochilor înceţoşându-i. La televizor, ca în
orice perioadã de campanie electoralã,
candidaţii la ciolane de diverse dimensiuni
( a se citi â€Ţdiferite funcţii generale sau
locale" ) se întreceau în promisiuni. Sã
urmãrim în continuare dialogul celor doi
soţi Bumbuc:
- Cine-i ãsta?
- Ãsta? Candidat la primãrie.
- Da? Şi de ce urli?
- De ce? Pãi tu ştii cine-i ãsta?
- Tocmai m-ai pus la curent: un
candidat la primãrie.
- Da, dar cum îl cheamã? Îl cheamã
Puiu Lulescu.
- Puiu Lulescu? Ei, atunci
înţeleg...Hai, lasã-mã, cã ard vinetele...
- Femeie, ãsta a fost colegul meu de
clasã într-a noua...
- I-auzi! Pãi asta-i bine.
- E bine? Tu ştii cum i se spunea în
şcoalã? â€ŢNeuron". Cã toţi bãnuiam cã n-are
decât un singur neuron, înţelegi. Era mai
mare cu trei ani decât noi toţi ceilalţi,
fiindcã repetase pe-a şaptea de douã ori şi
pe-a opta o datã. A terminat liceul la doi
ani în urma mea...N-am avut încotro şi l-am
luat eu coleg de bancã. Era bâtã la toate
materiile, nu ştia sã scrie bine, încã nu se
familiarizase cu tabla înmulţirii, trebuia
sã-i şoptesc la toate materiile...Acum
înţelegi de ce m-apucã panadaliile?
Individul ãsta, nulitatea asta candideazã la
primãrie...şi-o sã câştige pentru cã este
propus de partidul de la putere. â€ŢNeuron" o
sã conducã patru ani de-acum încolo destinul
oraşului nostru!... Doamne, ce-am
ajuns!...continuã Costel sã-şi manifeste
zgomotos indignarea, determinând chiar şi pe
tânãra elevã sã abandoneze lupta cu
matematica şi sã vinã în sufragerie sã vadã
ce se-ntâmplã...
- Şi acum ce urli? Bravo lui! Tu de
ce nu te-ai bãgat în politicã, cã te-a rugat
şi vãru’ Dinel...Acum poate candidai tu la
primãrie, nu nulitãţi ca ãştia...De ce nu te-
ai bãgat? îi reproşã Matilda, ca o nevastã
adevãratã.
- Pentru cã am crezut cã se va
schimba ceva în ţara asta, cã vor veni sã ne
conducã oameni pregãtiţi, inteligenţi,
deosebiţi, mult mai buni decât noi, cei
mulţi...Înţelegi? Adicã de bou. De-aia, de
bou, pentru cã sunt bou, de bou, urla într-
una Costel...
Viitoarea emigrantã, fetiţa familiei,
puse întrebarea previzibilã:
- Mami, de ce e tati bou?
- Las’ cã nu-nţelegi tu, eşti micã...
- Mami, da’ noi nu-l vindem pe tati,
cã e-al nostru...De data asta nu-nţelese
Matilda, cã era mare.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Desigur. Doar sa imi spuneti cum putem lua legatura. Nu din alt motiv decat acela de a sti de spre ce trupa este vorba si pentru a va putea pune la dispozitie si alte texte.
