Azi noapte a plouat torential. Stim inca
de ieri ca astazi urmeaza sa facem exercitii
cu grenade defensive de mana reale. Echipati
cu tot harnasamentul si cu obisnuita
lopatica devenita o adevarata obsesie, caci
ne masoara sacadat si enervant fiecare pas
lovindu-ne in ritm balanganit posteriorul,
am plecat din unitate , cele patru plutoane
insotite de comandantii lor si de cativa
ofiteri inferiori care sa supervizeze
exercitiile, in mars fortat, cu cantec, cei
sapte kilometri pana la poiana transformata
in poligon. E o dimineata cu o atmosfera
incarcata de electricitate si cu cerul
cenusiu de care atarna aproape material as
zice patura grea de apa, plumburie, a
norilor. Stam asadar sub amenintarea ploii,
insa aproape nu mai conteaza, deoarece, desi
avem ciorapii uscati, stim ca este doar o
problema de timp pana cand vor deveni una cu
mocirla si cu glodul care ne asteapta la
iesirea din oras. Suntem ca niste roboti,
fara sentimente si cu mecanismele delabrate.
Strada, de a carei realitate suntem complet
rupti, nu ne mai intereseaza si nu ne mai
provoaca aceeasi emotie ca in primele zile
de iesire pe teren. Parca si trecatorii s-au
obisnuit cu noi, caci ne privesc indiferenti
si blazati, ca si cum ar observa, prin
geamul lucios al unei vitrine, siluetele
anacronice si imobile ale unor soldati de
ceara din cel de-al doilea razboi mondial.
Greoi, cu faldurile bucilor tremurandu-
i ca o piftie la fiecare miscare apasata a
picioarelor, soldatul Klusch Gunther pierde,
ca de obicei, cadenta. Asa cum sunt plasat,
in randul al doilea al plutonului si exact
in spatele lui, si cum, obligat de miscarea
de miriapod urias a formatiei militare ,
trebuie sa privesc mereu inainte , cu
siguranta ca as putea pierde lesne ritmul
daca nu as fi atent, fapt care, ca intr-un
calcul matematic in care s-a gresit de la
bun inceput o cifra, ar avea un efect de
domino pentru camarazii din spatele meu. Ne-
am alege fara indoiala cu destule salturi
inainte si cu tarasuri prin rapele reavene,
cu pamantul negru mustind de apa, prin care
urma sa trecem. Enervat, pandesc neatentia
de o clipa a sergentului major si imi infig
spitul cu putere in talpa sasului, apoi imi
reiau cadenta corecta ca si cum nu s-ar fi
intamplat nimic. Dezechilibrat, soldatul
Klusch faca cativa pasi impiedicati si ma
injura aprig, de mama, printre dintii lati
si plini de mamaliga, fara sa-si poata
intoarce capul decat pe jumatate, caci
trebuie, vrand-nevrand, sa mearga inainte.
Cei din jur rad pe infundate si ma aproba
din priviri. Sergentul major sesizeaza
rumoarea si ne apostrofeaza:"Ce-aveti ba? Vi
s-a urat cu binele?" Apostrofa lui, care nu
are nimic militaresc in ea, ne ingheata
zambetele pe buze. Mergem mai departe, in
tacere, cu armele greoaie pe umeri. Bocancii
ma strang si o tinta desprinsa de la locul
ei imi racaie ritmic degetul mare de la
piciorul drept. Asta era tot ce-mi mai
lipsea, dar strang din dinti si caut din
mers o pozitie mai convenabila. Incerc sa
ma detasez de problema si sa ma gandesc la
altceva, dar tinta este mereu acolo si nu-mi
da pace. Calc cu piciorul drept mai mult pe
calcai si parca este mai bine. La o comanda
se da tonul la cantec, si din treizeci de
piepturi , pe treizeci de tonalitati
diferite, izbucnesc in vazduh vocile noastre
exasperate de oboseala, inganand cu avant
patriotic versurile stupide si linia
melodica sacadata. Sergentul major afiseaza
o mina cat se poate de multumita, care
denota faptul ca lucrurile erau sub control.
Pare mai vioi ca oricand. Bineinteles ca
poate fi asa, doar isi permite. Aseara, dupa
ce si-a terminat programul, a plecat acasa,
unde s-a bucurat, desigur, de o baie buna, o
masa indestulatoare si de un asternut curat
si uscat, spre deosebire de noi, amaratii,
care din cauza frigului am dormit imbracati
cu uniforma pe noi, dupa ce in prealabil ne-
am chinuit sa o curatam de noroi, in
cearsafurile umede si in interiorul
igrasios, de cladire parasita, al cetatii.
Sunt, intr-adevar, nopti groaznice, de
neinchipuit. Patura aspra, de un albastru
murdar si intunecat, de spital, care ar fi
trebuit sa ma protejeze cat de cat impotriva
frigului, era umeda de parca ar fi fost
spalata in ajun si n-ar fi avut timp sa se
usuce. Stiu ca nu mai am ce face, ca dupa
boala din februarie, care m-a slabit
suficient ca sa pregateasca o recidiva mult
mai agresiva, ma voi imbolnavi din nou, mai
grav si cu suferinte inzecite. Sunt linistit
insa, deoarece, din tot ce ma inconjoara, nu
ma mai inspaimanta decat viziunea unei morti
violente care poate fi posibila, desi nu
traim experienta unui razboi real, in
conditiile in care manipulam, iata, arme cu
gloante adevarate si grenade cu focoase
reale. In rest, totul mi-e indiferent. Nu
mai am ce pierde si ma simt ca un condamnat
la moarte care-si asteapta, calm, executia
programata la miezul noptii.
Iesim din oras si incepem, ca de obicei,
sa facem talpi suplimentare de noroi care ne
ingreuneaza inaintarea si ne determina, in
mod involuntar, sa pierdem ritmul. Fara o
cadenta normala nici cantecul nu mai are
nici o noima, caci vocile, rarefiate si
nesigure, nu mai respecta portativul
imaginar al bocaniturilor de pe asfalt si se
aud incalecate sau, si mai rau, cu textul
racnit in contratimp si cu un bizar efect de
ecou. Parca exersam comanda "pe loc repaus"
cand, din cauza nesincronizarii si a
executiei incorecte, parodiam, in rapaitul
hilar al bocancilor, o rafala de mitraliera.
Nici nu ne-am mirat cand am auzit comanda
suierata a sergentului major:"Spre stanga,
fugaaa, mars!" Apoi, ca o
latratura:"Culcat!" Iar spre stanga era,
evident, santul de la marginea drumului,
umplut pe jumatate cu apa mocirloasa din
care se iteau, ca niste antene miniaturale,
tijele florilor de camp.Dupa ce ne afundam
picioarele in ciorba maronie, ne culcam pe
burta printre brazdele negre ale pamantului
proaspat arat. Cateva salturi inainte prin
feliile groase taiate de lamele plugului ne
fac sa ne simtim picioarele de
cauciuc.Suntem plini de noroi si la un
moment dat ne slabeste vointa unei vagi
impotriviri, caci ne lasam sa cadem moi, ca
niste manechine de carpa, pe straturile ce
miros a ploaie si a iarba proaspat taiata.
Ni se comanda "Drepti!" si nu ne putem tine
pe picioare. Ne uitam prostiti unii la
altii, asa cum stam presarati pe camp, intr-
o totala dezordine, ca niste sperietori de
ciori care au prins, prin cine stie ce
miracol, viata. Imi simt inima batandu-mi cu
putere in gat si nici macar nu mai pot gandi
ca lumea. Dupa alte cateva ordine ne
regrupam pe drumul brazdat de doua dungi
noroioase ce pastreaza urmele oblice ale
anvelopelor masive de tractor. Pornim din
nou, sleiti de puteri, anevoie, cu cantec
inainte mars. Incepe sa burniteze si stiu,
din acest moment, ca ne asteapta o zi lunga.
