Marsaluim pe un drum infundat de tara. Am
iesit din oras cu pasii cadentati pe
strazile serpuite, pavate cu piatra cubica
si strajuite de cladirile cu aspect baroc.
Nu reusesc sa retin prea multe lucruri.
Localnicii ne privesc cu compasiune, asa cum
stiu, din ce am citit, ca pe vremuri
convoaiele de ocnasi erau inconjurate de
privirile miloase ale taranilor prin ale
caror sate treceau. Suntem, asa, in trupa
compacta, complet rupti de cotidian. Pe
langa noi trec oameni cu preocupari
paralele, total diferite de ceea ce, printr-
o obligatie asa-zis sacra, dar absurda in
esenta, suntem noi nevoiti sa facem. Unii
merg la serviciu, altii sunt poate liberi si
hoinaresc aiurea, fara tinta. Femeile se
uita la noi cu o vie si inlacrimata
curiozitate, si ghicesc in comportamentul
lor ceva ca o strangere de inima. Cu
siguranta ca unele dintre ele, cucoane grase
si bonome, incarcate cu sacose din care se
itesc virfuri de morcovi si felurite
verdeturi, se gandesc la fii lor care,
asemeni noua, sunt plecati pe meleaguri
indepartate. Asta imi aminteste de
patetismul romantios al filmelor de razboi
de mana a saptea, cu scene in care mamele,
sotiile sau surorile celor care trebuie sa
se imbarce in garniturile care-i vor duce
departe in necunoscut, in neprevazutul
teatrului de actiuni, se desprind cu greu
din imbratisarea care poate fi si ultima. Ma
felicit in gand ca i-am refuzat net pe ai
mei cand si-au exprimat dorinta expresa de a
ma conduce la gara. As fi plecat poate cu
sufletul mai greu, dar si cu lesinul din
stomac provocat de despartirea pe peron , in
mod necesar garnisita cu lacrimi fierbinti
si cu batistute fluturate.
Este inceput de mai, insa nimic nu ne
indreptateste sa credem ca vremea se va
indrepta curand. Noaptea trecuta a plouat si
a transformat drumul pe care mergem inspre
terenul de instructie intr-un soi de pista
mocirloasa. Nimeni nu mai tine cadenta si
asta il infurie din cale afara pe sergentul
major. Din instinct rupem randurile ca sa
ocolim o balta ce ocupa toata latimea
drumului. Sa calcam in apa murdara, cu
bocancii pe care-i avem, ar insemna boala
curata. Este o intelegere tacita, un gand
comun care ne indeamna imperios sa ne
pastram picioarele uscate. In stanga se afla
o parcela arata, cu feliile de pamant negru
si reavan rasturnate, iar in dreapta o
padurice de arbusti cu frunzele de un verde
crud abia mijite pe cracile noduroase. Se
intelege ca o luam prin stanga, de ni se
lipeste, in straturi, de talpi, pamantul
mocirlos. Pe masura ce trecem de balta,
primele randuri se refac astfel incat la un
moment dat plutonul pare sugrumat la mijloc
de o mana nevazuta, caci si cei din spate
pastrasera randurile intacte. Demonstrativ,
stacojiu la fata de parca l-ar fi strans
cineva de gat, sergentul major comanda
scurt: "Inapoi fuga mars!" Ne oprim cateva
clipe nedumeriti, intrebandu-ne daca nu
cumva isi bate joc de noi. Imediat insa
ordinul se reinnoieste si realizam ca nu e
de gluma. O luam bezmetici, de-a valma, prin
apa si noroi, stropindu-ne si aproape
calcandu-ne in picioare. Gandul de a ne
pastra cat de cat bocancii uscati este de-
acum istorie. Alergam apasat si neconvinsi,
in dezordine, pe drumeagul ingust. Lopatica
ne loveste sacadat si enervant posteriorul,
iar patul pustii ne testeaza rezistenta
muschilor spinali. Simt cum in mine se
rasucesc, dezagregate, resorturi nervoase.
Suntem stropiti de sus pana jos cu pete late
de noroi si stim toti ce poate sa insemne
asta: pentru ca nu avem uniforme de schimb
vom fi nevoiti sa le uscam si sa le curatam
toata noaptea pe cele de pe noi. Asta daca
se poate usca ceva in interiorul umed, ca de
subsol, al cetatii.
Dupa vreo douazeci de pasi se aude
un "Stai!" racnit din bojogi. Ne oprim, si
pentru ca acum suntem cu spatele, ne rasucim
capetele ca sa vedem ca va urma. Soldatul
Gaina primeste instructiuni sa ia baza chiar
in fata baltii, dupa care se aude ordinul
inexorabil: "Baza soldatul Gaina!" la care
soldatul Gaina racneste "Baza!" , dupa care
urmeaza sec "In coloana adunaaa-rea!" Ne
grabim sa refacem plutonul, caci stim ca
daca sergentului major nu-i va conveni
timpul de regrupare vom repeta schema la
nesfarsit. Ordinul "Stai!" ne gaseste
impietriti, grupati regulamentar. Asa cum
stam, cu balta in fata noastra, auzim ca
prin vis:"Cu pas de defilare inainteee,
mars!" Si pentru ca suntem soldati ai
armatei romane executam intocmai ordinul,
caci nu ar mai conta nici daca ne-ar pune sa
facem taras pe coate si genunchi prin ochiul
blestemat de apa prin care suntem nevoiti sa
marsaluim ca la parada. Curand, noroiul ne
spala chipurile intunecate si radem ca niste
prosti unul de celalalt.
