Din nou aceeasi fuga printre ziduri. Mirosul
de caramida praguita ii rupea si ultima
speranta de scapare. Degetele se izbeau
fatidic de colturi de piatra, in trecerea
lor tremuranda prin aer. Gleznele gemeau
apasate de o greutatea unui corp prea putin
obisnuit cu fuga. Ochii, singuri, cautau sa
nu vada sirul interminabil de pietre
rosiatice si fara numar. Urechile se fereau
de fosnaitul nepasator al aerului si
incercau sa se ascunda mai bine dupa buclele
de par.
Fiecare miscare traia intens venirea celei
ce-i urma, si fiecare miscare murea obosita
de asteptare. Gandul era unul singur, asa
incat uitase chiar el de el insusi..Mergea
pierdut pe urmele unui trup in alergare.
Doar atingerea rosie a caramaizilor parca il
trezea din somnolenta.
Curajul era demult la trei metri sub
constiinta, iar frica spunea ultima predica
de peste tot.
Si soarele rasarea, in fiecare dimineata, de
unul singur…
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
si astfel e drumul meu ultim si duce catre un loc secret...sacru...fragil , ca din carton si totusi , nu exista loc mai sigur ca acela.
