Înotam amândoi, pierduţi în imensitatea tăcerii,
Şi firul de iarbă – plăcută senzaţie-a serii,
Şi cerul de noapte – o pânză de vis şi dorinţă
Zâmbeau… şi noi deveneam aceeaşi fiinţă.
Se revărsau urmele noastre pe chipul
frunzelor goale,
Eram istoviţi de-ntuneric, acum înnotam doar
agale.
Şi tu, pândeai în tăcere dorinţele, visele mele,
Stingher deveneai pentru mine şi-amant
pentru ele.
