Privind în noaptea-ntunecată
Înaltul cer de stele plin,
Zăresc Luceafărul deodată,
Cad în genunchi şi lung suspin,
Viaţa îmi este-ntunecată
De dor, durere şi de chin.
Iubita mamă-ncet suspină,
Mâna, pe creştet ea îmi pune,
Iar glasul blând începe-a zice:
"Viaţa este-n astă lume
Luceafăr ce-n noapte străluce'
Şi mândrul soare ce-apune."
Dar eu privesc la ea uimită
Şopteşte vorbe ne-nţelese,
Inima-i este chinuită
Şi din piept simte cum îi iese
Suflarea… iar viaţa-i obosită
În nemurire se topeşte.
În noapte stau îngândurată
Dar mintea-mi zboară către soare,
Iar inima mea sfâşâiată
Constată-atunci cu disperare
Că viaţa este minunată,
Dar este totuşi, trecătoare.
