E noapte afară şi luna e plină…
E stins focu-n vatră, nu-I nici o suflare,
Pustiu e întinsul şi-o tristă chemare
Suspină !
E-o noapte adâncă, trecută-n nefire…
E mut universul şi surdă tăcerea,
E sufletu-n ceaţă şi crudă durerea
Din vine !
E noaptea eternă, e noaptea cea moartă…
Şi inima-I piatră şi piatra e-n vine,
Iar cruda durere şi trista chemare, spre sine
Mă poartă !
Mă cheamă, mă-ndeamnă… e tot mai aproape
Abisul. În ochi îl privesc şi-n ochi mă priveşte
Şi ghiara şi-o-ntinde şi parcă doreşte-n
Adânc să mă-ngroape !
Când totu-I pierdut şi fără scăpare…
O rază de soare-n minte-mi răsare,
Iar piatra se-nmoaie, durerea dispare,
Abisul se-nchide şi ghiara-I se zbate,
Acum se sfârşeşte, se pierde în noapte…
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Splendid. Doar micile imperfectiuni ma opresc sa nu asez poemul tau alaturi de Lacul lui Lamartine!
