Un glas de înger de-ar deveni şoapta mea,
Iar marea-n lacrimi de s-ar transforma,
Şi norii grei de-ar fi să glăsuiască,
Tumultului rotund să povestească
Tristeţea mea !
În astă lume crudă, de păcate plină,
Unde nimic şi nimeni, oful nu-ţi alină,
Dragostea pură este cea care învinge
Durerea-adâncă ce te face-a plânge
Iubirea juvenilă !
Din ochii-mi trişti se scurg lacrimi amare,
Cu mintea-mi răvăşită contemplez în zare,
Şi soarta-mi este scrisă. Fără pată.
Şi-atunci se-ntreabă inima-mi îndurerată:
Ce e dragostea oare ?
E oare purul înger fără de păcat ?
E poate… însăşi demonul cel necurat !
E oare trandafirul roşu-purpuriu ?
Sau poate… nu, eu nu mai ştiu
Ce poate fi ! Un spin adânc şi-nsângerat ?
Sau visul minunat…
