Ma apropii de usa, cu apasarea de-a indura
sa-mi fie furate zilnic opt ore din
viata.Clanta este infasurata intr-o sarma in
al carei capat-ascuns vederii- mi-am zgariat
si de data asta palma.Durerea urca, creste ,
se pierde in acea impotrivire tot mai
puternica de-a ma supune unui program,firesc,
ca orice om ce vrea sa-si castige
existenta.Imi spun « trebuie ! » si fara a fi
prea convinsa intru in birou.Colegii isi
pregatesc cafeaua.Pentru o jumatate de ora se
vor bucura savurand-o, si, incepand astfel ,
noua zi va fi suportabila si pentru
ei..Sau,poate,numai eu am nevoie de aceste
minute libere in care sa-mi adun,din orice
colitsor,fortele, rezervele de bunavointa, de
calmitate si pe care le voi epuiza dupa
cateva ore aglomerate in care toti au tras de
mine in acelasi timp si repede, cand mintea a
incetat sa ma mai ajute, cand simpla
intrebare »ce mai faci ? » a cazut ca o
ultima lovitura, fara sa mai raspund,
ingrozita sa nu scot un scancet.
A intrat un client.Smulsa din tihna
gandurilor ii arunc o privire ce se
incolaceste ca un sarpe gata sa sugrume
,insa,dupa prima clipa de furie,un rest de
bunavointa isi face loc, ma obisnuiesc si
chiar pot si sa zambesc, doar gesturile imi
sunt fara viata, lenese, semnez factura ca si
cum as desena un val pe hartie, zgomotul
stampilei ma mai invioreaza putin, macar cat
sa-mi dau seama ce fac.Cientul pleaca.Pot
aluneca iar in mine.Imi vin in minte versuri
care parca ma ajuta sa respir.
Telefoanele suna amandoua deodata,vocile se
catara unele peste altele, netinand seama
decat de cel de la celalalt capat al
firului.Pasi nerabdatori, maini lacome,
glasuri stridente...
Nu cred sa fi observat cineva cand praful s-a
incrustat pentru totdeauna in pereti,
innegrindu-i, cand linoleumul s-a rupt, cand
, poate, fiecare lucru s-a lasat patruns de
nemultumirea fiecaruia.Chiar si a celui ce
doar a trecut prin birou sa-si ia fluturasul
, inasprit de alcool, fara nici o blandete in
trasaturi, fara speranta , cu haita de griji
pe urma sa si tocmai de aceea mai
violent.Nemultumirea omului care se trezeste
degeaba dimineata, nemotivat, a omului ce
munceste si se uzeaza neimplinit, s-a adunat
in colturile tavanului,in orice
ungher.Aceasta durere ce nu mai e in stare sa
mangaie, a omului invins de lipsuri, a
scorojit vopseaua zabrelelor de la fereastra
, a ros din lemnul usii, a rupt bucati din
linoleum, biroul dezavaluindu-si astfel un
zambet natang si stirb.
Poate, incantarea colegei mele fata de o
esarfa ieftina a intristat frunzele unei
flori, care s-au inchis ca niste pumni in
care s-a strans mania.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
sensibil text,profund dar totodata inert,o nemultumire plata...nu stiu ex ce lipseste:o nota de autoironie,o actiune scurta care sa arunce lumina dintr-un unghi diferit...Nu sunt eu in masura sa dau sfaturi dar cred ca poti mai mult.
