Alerg dupã umbre în fiecare zi. Le desenez
pe perete, apoi le memorez. Ploaia, dulce de
varã, îmi dã fiori. Privesc din â€Ţturnul" meu
înalt, cum se opreşte pe pãmânt strop cu
strop. Teama de cunoaştere mã macinã în
fiecare zi, îmi doresc sã mã afund într-un
somn profund şi sã uit ceea ce am uitat deja.
Îmi reprim furia în muzicã, şi fericirea în
lacrimi. Mã trezesc adesea dupã lungi
coşmaruri şi încerc sã uit. Omit anumite
lucruri, intenţionat. Îmi place sã îi pun în
dificultate, îmi doresc sã îi chinui.
Am venit aici acum trei ani. Un ospiciu
liniştit în creierii munţilor, condus de
mãicuţele catolice. Îmi amintesc accidentul
ca şi cum aş fi acolo, încã. În fiecare
minut îmi vãd viaţa cum trece prin faţa
ochilor. O datã ajunsã aici am refuzat sã
îmi amintesc cine sunt, de unde sunt şi ce
mi s-a întâmplat. Am refuzat sã îmi amintesc
doar pentru urechile lor, îmi place liniştea
care dãinuie. Mã simt acasã!
Uneori îmi gãsesc liniştea în chipurile lor
calde, alteori în grandoarea munţilor, pe
care îi pot vedea din camera mea.
Când sunt furioasã, sunt pe mine. Niciodatã
nu dau vina pe altcineva pentru ce mi s-a
întâmplat, pentru viaţa anterioarã sau
pentru greşelile ce s-au strecurat.
Mã gândesc la mine ca la un virus prost
plasat. Un virus de care omenirea a scãpat
rãsuflând uşuratã. Chipurile, banale, din
amintirile mele, mã fac sã mã înfurii, sã-mi
pierd controlul. Îi vãd faţa în fiecare zi.
Acea figurã care m-a chinuit în toţi aceşti
ani. De multe ori şterg cu buretele
chipurile care îmi invadeazã amintirile, dar
ele apar la nesfârşit.
În seara asta am hotãrât sã nu adorm. Vreau
sã alung coşmarurile lungi, iar lor nu le
pot destãinui. Încerc sã mã ascund de mine,
undeva în subconştient. Realizez cã am rãmas
singurã, şi nu pentru cã aşa au vrut ei, ci
pentru cã mi-ai dorit eu. Singurãtatea şi
liniştea sunt singurele care mã mai ţin în
viaţã. Nu e o viaţã perfectã, dar este viaţa
mea.
Perdeaua se mişcã agale în bãtaia vântului,
parcã ar dansa pe o muzicã neauzitã. O palã,
uşoarã de vânt intrã sfioasã. Îmi mângâie
mâinile aspre şi arse. O primesc cu plãcere!
O îmbrãţişez şi mã scufund în ea. Alerg
precum Dante pe un tãrâm necunoscut
muritorilor. Încerc sã gãsesc acel
Purgatoriu care sã mã elibereze sau sã mã
subjuge.
Nu vreau sã mã regãsesc. Vreau sã mã uit
pentru totdeauna, vreau ca amintirile sã îmi
disparã şi în locul lor sã rãmânã vidul,
întunericul.
Uneori mã simt de parcã aş cãdea într-o
groapã care nu se mai terminã niciodatã. Am
impresia cã nu voi mai ateriza. Dar...,
poate cã nici nu îmi doresc, poate cã
singura mea dorinţã e de afundare şi nu de
aterizare. Îmi place sã mã afund în lãuntrul
meu. Sã mã confund cu eul meu sau sã îl
confund pe el cu mine.
Vreau doar sã uit cã exist, vreau sã uit cã
am amintiri. Trãiesc sau nu trãiesc? Dar,
trãim oare cu adevãrat? Sau doar încercãm?
Mã înec în gândurile mele, mã scufund în
visãri fãrã sfârşit. Alerg cãtre o lume pe
care nu o pot gãsi decât în interiorul meu.
Dar..., o pot gãsi oare?
Încerc sã adorm! Încerc sã adorm pe veci,
dar somnul nu vine. Îmi ascult singurãtatea
şi o înţeleg. Poate, cu timpul voi învãţa sã
mã pãcãlesc. Poate, voi învãţa sã uit, sã
iert...
În umbrele ştiinţei se naşte nemurirea, dar
cine îşi doreşte o viaţã de zeu într-o lume
crudã? Prevãd viitorul. Totul va îngehţa. O
nouã era glaciarã va pune capãt pãcatelor
omeneşti. Se va naşte o nouã omenire, iar
cea în care trãim va fi uitatã.
Se vor naşte noi legende, noi credinţe, noi
uitãri...
Lasã-mã sã uit, durerea, prostia,
prefãcãtoria, înşelãciunea! Lasã-mã sã-mi
uit propria viaţã, propriul destin, dar
ajutã-mã sã uit şi durerea omenirii.
Mã întorc cãtre fereastrã. Stropii mari îmi
bat uşor în geam. Îi privesc, oarecum
surpinsã şi fericitã. Mã duc cu gândul la
apa mãrii, atât de purã şi de veşnicã. Este
singura veşnicie care meritã trãitã.
Veşnicia mãrii, eternitatea misterelor
veşnice. Mã înclin în faţa ploii şi în faţa
zeului care o poartã de atâtea secole pe
umeri. În faţa frumuseţii şi mãreţiei ei.
Îmi ascund faţa în palme, ferindu-mã de
fulgerul ce mi-a luminat camera. Pentru o
clipã am crezut cã mã va prinde în mrejele
lui, cã mã va purta în mãreţia cerului.
Privesc! Cu ochii plini de lacrimi. Privesc,
iert şi uit!
O nouã dimineaţã, un nou început. Ele intrã
sfioase, ca de fiecare datã. Îmi aduc ceaiul
cald şi câteva felii de pâine. De cele mai
multe ori îmi zâmbesc, dar astãzi sunt
triste, mai triste ca niciodatã. Cea blondã,
îmi aruncã un zâmbet forţat. Împietresc! Mã
simt departe de ele pentru prima oarã.
Ploaia s-a oprit. Soarele îşi aratã, forţat,
razele calde. Întind mâna cãtre el şi caut
uitarea. Mã voi uita în cele din urmã. Poate
cã soarele mã va şterge sau poate ploaia.
Sunete stranii mã duc pe drumul somnului
profund. Încerc sã nu adorm, nu acum când
încep sã mã uit!
