Mi-am ales rochia roşie. Singura din
garderobã, care mã fãcea sã arãt senzual.
Era seara cea mare. Soţul meu, împlinea
venerabila vârstã de cincizece de ani. Eu
eram încã tânãrã. Pletele îmi erau la fel de
negre ca în ziua în care m-am nãscut, ochii
de un albastru proeminent, iar faţa rotundã,
ca un mãr.
Îmi fãceam ultimile retuşuri, când am auzit
telefonul sunând. Iniţial am vrut sã nu
rãspund, dar soneria se auzea grav. Am
ridicat receptorul. La cãpatul celãlalt era
o voce masculinã, disperatã. A încercat sã
îmi spunã ceva, dar nu am înţeles nimic, mi-
am dat seama cã era destul de speriat, sau
doar agitat. Mi-am vãzut de treabã, gândindu-
mã cã a fost o greşealã.
Cerasela, fata în casã, a intrat uşor în
camerã. De fiecare datã când aveam un
eveniment important, ea mã ajuta sã mã
pieptãn. Era mai bunã coafezã, decât fatã în
casã. Nu de puţine ori a spart porţelanurile
scumpe din Egipt, sau paharele din Italia.
Şi cu toate astea, eram legatã de ea, nu
ştiu prin ce putere. Fãrã sã scoatã un
cuvânt a început sã îmi aranjeze pãrul. O
coafurã inexplicabilã, dar foarte reuşitã, s-
a ridicat deasupra frunţii. Apoi mi-a
aranjat rochia şi mi-a fãcut ultimile
retuşuri. Arãtam ca la optsprezece ani, mã
admiram în tãcere. Întotdeauna am fost cea
mai frumoasã, fãrã modestie. Nimeni nu mi-a
egalat vreodatã frumuseţea copilãreascã, şi
totuşi, clasicã.
Soţul meu se agita pe lângã uşã. Eram în
întârziere. Cu toţii ne aşteptau la
restaurantul luxos din colţul strãzii. Am
ieşit grãbitã.
În faţã mi-a apãrut un bãrbat îmbãtrânit, de
prea multã muncã. Niciodatã nu l-am vãzut
mai bãtrân. Pãrul alb, ca spuma laptelui,
cearcãnele adânci, şi ridurile proeminente.
Când mi-a zâmbit, am descoperit o danturã
stricatã, şi nişte buze palide, ca de cearã.
Mi-a întins mâna. Era atât de rece:
- Ţi-e frig, l-am întrebat?
- Nu, a spus el schiţând un zâmbet grotesc.
Când am ieşit din casã am auzit telefonul
sunând. Gândul cã ar fi aceaşi voce
disperatã m-a cutremurat, dar nu m-am întors
sã rãspund, trebuia sã ajungem la petrecere.
Strada era pustie, iar liniştea demonicã.
Într-un minut am fost în faţa
restaurantului, frumos luminat. Câteva zeci
de persoane ne aşteptau. Cadouri peste
cadouri, felicitãri, nebunie, într-un
cuvânt. Am uitat sã menţionez cã soţul meu,
Emil Popescu, era un magnat al petrolului.
Cred cã din acest motiv m-am şi cãsãtorit cu
el, altfel nu mi-aş putea explica, nici
mãcar mie.
Petrecerea decurgea normal. Discuţii,
dansuri, râsete zgomotoase. Mã simţeam bine.
Eram în centrul atenţiei, ca de obicei, iar
asta mã fãcea sã fiu stãpânã pe mine.
Înainte de ora zero, ni s-a mai alãturat o
pereche. Nu îi cunoşteam, nu îi mai vãzusem
pânã atunci.
El, un bãrbat frumos, înalt, bine fãcut. Cu
ochii negrii, ca noaptea fãrã stele, pãrul
castaniu, şi pielea albã ca laptele. Ea, de
douã ori mai frumoasã, ca orice femeie pe
care am vãzut-o pânã atunci. Blondã, cu
ochii verzi, şi piele finã. Rochia, identicã
cu a mea, îi venea ca turnatã. Aveam
impresia cã este o fantezie, cã nu existã.
Cu toţii şi-au îndreptat privirea spre cuplu
misterios.
O gelozie nebuneascã m-a cuprins. Cine era
ea, sã-mi i-a admiraţia tuturor? Am simţit
cum sângele mi se rãceşte, aş fi vrut sã o
omor.
Emil mi-a fãcut semn sã mã apropii:
- Ei sunt, cuplu din Italia. Cei cu care fac
afaceri de o lunã şi ceva, mi-a spus
impresionat. Ea, e Chiara, iar el Andreea.
Am întins mâna şi m-am prezentat, încercând
sã schiţez un zâmbet primitor:
- Ioana!
Femeia avea mâinile îngheţate. În lumina
sumbrã, faţa ei pãre putredã. Am alungat
acea imagine, probail cã aşa îmi doream sã
arate. Nu înţelegeam de ce toatã lumea este
atât de rece. Doar eram în mijlocul lui
iulie.
Bãrbatul m-a privit disperat. Parcã încerca
sã îmi spunã ceva. Mi-am retras privirea,
simţind cã roşesc. Emil le vorbea despre
petrol, doar asta ştia. Discuţiile cu el se
rezumau la petrol. Alte subiecte nu mai
avea. Încet, încet, Emil şi Chiara s-au
îndepãrtat, lãsându-mã singurã cu Andreea.
Bãrbatul m-a tras de mânã, într-un colţ
întunecat al camerei. Inima îmi bãtaea cu
putere, nu ştiam ce doreşte de la mine.
Putea sã fie un nebun, sau mai ştiu eu ce?
Mi-a pus mâna pe buze, şi a şoptit:
- Eu te-am sunat! Nu trebuia sã vii, am
încercat sã te avertizez. Pleacã! Te rog,
pleacã!
Am simţit cum ochii îmi ies din orbite. Nu
înţelegeam nimic, iar glasul lui era atât de
grav. Mã speria, dar în acelaşi timp, mã
captiva. Am încercat sã par calmã, dar vocea
îmi tremura:
- Ce vrei sã spui? Eşti cumva nebun?
- Poţi sã crezi ce vrei, numai pleacã!
A dispãrut de lângã mine, cu o vitezã
uimitoare. Era lângã soţia lui. Încerca sã
zâmbeascã, dar nu prea îi ieşea. Se vedea cã
e crispat, speriat. Nu înţelegeam nimic.
Am hotãrât, totuşi, sã mã strecor afarã. Nu
îmi mai pãsa de nimeni, de Emil sau de
invitaţi. Bãrbatul acela încerca sã mã
avertizeze. Mai erau câteva minute pânã la
miezul nopţii.
O teamã nebãnuitã a pus stãpânire pe
sufletul meu. Mâinile acelea reci, buzele ca
ceara, faţa femeii. Toate astea mi se
derulau în minte, ca un film prost.
Cu un minut înainte de ora zero am ieşit.
Lumina s-a stins în urma mea. Am rãmas
paralizatã, timp de câteva minute. Nu s-a
mai aprins. Nici un zgomot, nimic. Mi-am
îndreptat privirea spre casa mea, lumina era
aprinsã.
Am alergat pânã acolo. Nimeni în casã. Nici
urmã de mobilã, nici urmã de Cerasela. O
casã pustie, cu pereţi vechi, şi grinzi
tocite. O femeie bãtrânã m-a întâmpinat.
Semãna izbitor de mult cu mine. Am fugit cât
am putut, şi nu m-am mai întors niciodatã.
Nu ştiu ce s-a întâmplat atunci, şi nici nu
încerc sã-mi explic. Dar, niciodatã nu am sã
uit, privirea şi glasul îngrozite ale
bãrbatului.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Imi place cum scrii. cand spun asta, spun totul. Mai multe comentarii nu-mi place sa fac
