Nu ştiu cum a început, unele cuvinte le-am
scos din cãlimarã, altele au curs pur şi
simplu. Majoritatea le-am vãzut în umbrele
nopţii. Nu m-au speriat, aşa cum era de
aşteptat. Le-am desprins de pe pereţi şi le-
am aşternut pe hârtie.
Nu îmi amintesc decât cã inima îmi bãtea cu
putere, simţeam cum vrea sã iasã din piept.
Îi cântam, în sinea mea, pentru a o linişti.
Dar ea nu contenea sã batã. Vedeam
întunericul – nu îl vizualizam -, îl vedeam
înãuntru meu; simţeam cã nu este bine.
Continua sã mã cuprindã, pânã mi-a învãluit
întreaga fiinţã.
Când am intrat prima oarã în camerã am vãzut
totul aşezat altfel, când m-am trezit parcã
cineva le schimbase dinadins; pentru a-mi
face în ciudã. Am simţit o repulsie faţã de
acel loc, şi totuşi, ceva mã chema, îmi
spunea sã mai stau.
Draperiile roşii ca focul mã înfiorau, îmi
amintesc cã atunci când am intrat erau
galbene, sau poate memoria îmi joacã feste.
Nici patul şi nici biroul, nu mai erau la
fe, doar el. Tabloul acela, înspãimântãtor.
Ochii bãrbatului erau ca ai unui animal gata
sã ucidã. Mã sfâşia, parcã o durere mã
cuprindea, nu ştiu de ce, dar privireea
aceea mi-a ocupat întrega zi. Nu m-am mişcat
din faţa portretului, de parcã trupul meu nu
mai vroia sã rãspundã şi nici mintea.
L-am privit ore în şir; mã înspãimânta, şi
totuşi, mã captiva. Nu cred cã am reţinut
chipul bãrbatului, doar privirea. Ceva
mistic care mã chema şi mã respingea. Nu am
mai trãit o astfel de senzaţie, de
emoţie..., nici nu ştiu cum sã-i spun.
În dimineaţa urmãtoare nu l-am mai gãsit.
Menajera mi-a spus cã am fãcut o crizã şi l-
am sfâşiat. Nu îmi venea sã cred! Sã nu îmi
amintesc nimic din toate astea, era absurd.
Nu am crezut-o, şi l-am cãutat în fiecare
camerã, mã obseda, mã urmãrea. Aveam ciudata
senzaţie cã şi el mã cautã.
Puteam sã-i simt respiraţie rece şi greoaie,
aproape de obrazul meu. Dar de câte ori îl
cãutam din priviri, dispãrea! O zi întreagã
l-am cãutat, şi el pe mine, dar totul a fost
în van. Oboseala m-a cuprins. Aveam deja
douã sãptãmâni de când nu am mai mâncat
nimic. Anemia sau nebunia, îşi spuneau
cuvântul. M-am trântit pe covorul roşu din
camerã şi am adormit.
Nu îmi amintesc sã fi visat ceva, ştiu doar
cã am dormit. Când m-am trezit camera arãta
altfel. Nu avea rost sã întreb de ce?
Îndotdeauna mi se rãspundea: â€Ţ E doar
imaginaţia ta". Cât poţi sã îţi imaginezi o
camerã care se tot schimbã, şi se schimbã,
şi se schimbã. Am hotãrât sã nu mai întreb,
vroiam sã-mi vãd de viaţa mea. Uitasem cum
mai aratã soarele, draperiile au fost trase
tot timpul. Nu aveau suficientã grijã de
mine, nu mã lãsau sã vãd sau sã simt ceva.
Nu ştiam unde mã aflu şi de ce. Nu ştiam
dacã sunt în vechea mea casã sau nu. Din
când în când auzeam plânsul unui copil, dar
ea îmi spunea cã e doar imaginaţia mea.
Mereu era vorba de imaginaţia mea.
Întotdeauna am crezut cã am o imaginaţie
normalã, dar ea infirma acest fapt.
În fine, nu am mai ascultat-o, nu mai avea
rost. Mereu şi mereu, aceaşi poveste. Nu
ştiam de când ţine povestea asta, dar mi se
pãrea o eternitate. Am hotãrât sã trag
draperiile, sã las lumina sã intre. Aveam
nevoie de îmbrãţişarea caldã a soarelui, mã
simţeam moartã. Nu mai aveam sentimente sau
gânduri, doar trãiri, pe care nu le
înmagazinam. Le lãsam sã treacã pe lângã
mine, şi îmi vedeam de treabã. Am încercat
din rãsputeri sã trag draperia, dar nu am
putut, parcã mâinile mele erau din vatã. Nu
aveam nici o putere, totul se rotea în jurul
meu.
Am strigat-o pe menajerã şi i-am poruncit,
sã tragã draperia. Mi-a spus ceva care m-a
speriat: â€ŢSoţul dumneavoastrã mi-a spus sã
nu las soarele sã intre, orice s-ar
întâmpla", apoi a plecat fredonând o
melodie. Soţul meu? Nu îmi aminteam nimic de
el. Oare cât de bãtrânã sunt? Nu mã simt
bãtrânã! Mi-am privit mâinile, erau moi şi
catifelate şi nici urmã de riduri. Se pare
cã sunt tânãrã, totuşi. Nu îmi aminteam
chipul meu, eram o strãinã, chiar şi pentru
mine.
Nici urmã de vreo oglindã, sã mã pot privi,
nimic. Draperiile alea, parcã erau bãtute în
cuie. Doar întuneric, în viaţa şi sufletul
meu.
Într-o bunã zi a apãrut tabloul. Ea mi-a
spus cã acolo a fost din totdeauna, dar din
pricina ultimei crize nu l-am observat. Ce
rost avea sã îi explic totul?
Nu mai avea rost sã îmi explic nici mie; nu
ştiam cine sunt, cum arãtat sau unde sunt.
Era pustiu, mult prea pustiu. Pânã nici
privirea lui nu mã mai iscodea, eram doi
strãini. Eu în lumea mea, iar el într-a sa.
Nu ţin minte cât a durat, poate zile, luni
sau ani; dar în dimineaţa aceea am simţit
pentru prima oarã mirosul ceailui de soc. Am
bãut tot, dintr-o înghiţiturã. Mã simţeam
altfel, parcã începeam o nouã viaţã. Doar ea
mã chinuia. Nu o cunoşteam decât pe ea: o
menajerã grasã, cu pãrul ca un cuib de cuci
şi o voce mieroasã, prefãcutã. Aveam
impresia cã îşi doreşte sã mã înnebuneascã.
Dar am început sã nu mai sesizez
schimbãrile, ştiam cã dupã ce adorm, ea
schimbã totul. Mã comportam ca şi cum nimic
nu s-ar fi schimbat. Am învãţat sã zâmbesc,
puteam sã îmi simt buzele cum se desprind
uşor de faţã şi schiţeazã un zâmbet cald, şi
prietenos.
Nu îi plãcea cã mã port aşa, a început sã
îmi spunã lucruri stranii, dar eu nu o
auzeam. Aveam în minte o arie de Bach, şi îi
dãdeam drumu, ori de câte ori se afla în
preajma mea.
Dupã mult timp, am auzit ploaia cum se
opreşte zbuciumatã pe pervazul camerei.
Renunţasem de câteva sãptãmâi, sã mai iau
pastilele pe care mi le dãdea. Acum aveam
mai multã putere, puteam sã îmi simt mâinile
şi chiar şi degetele. Am tras cu putere de
draperie, de data asta era albastrã. Pentru
prima oarã, am vãzut cerul. Nu conta cã
plouã, cerul m-a fascinat, de parcã nu l-am
mai vãzut niciodatã. Dar oare, când l-am
vãzut ultima oarã? Nu îmi aminteam, dar nu
îmi pãsa.
Peisajul era grotesc, munţi înalţi şi
înnegriţi de norii care au pus stãpânire pe
magnificul cer. Erau oameni în curte. Curtea
era formatã din ziduri înalte de piatrã,
totul era din piatrã. Era pentru prima oarã
când vedeam alţi oameni, în afarã de ea. Am
vrut sã strig, sã le spun cã sunt acolo, dar
chipul acela care a apãrut în fereastrã m-a
oprit. Era atât de palidã şi de tristã.
Trãsãturile îi erau frumoase, ademenitoare,
dar chipul palid, cearcãnele adânci, şi
ochii fãrã pic de viaţã, o fãceau sã parã
îmbãtrânitã, fãrã vlagã.
Atunci nu am realizat cã este chipul meu,
asta am descoperit-o dupã câteva luni. Cred
cã au trecut mai bine de doi ani în care nu
am vãzut pe nimeni în afarã de ea, şi atunci
s-a întâmplat. Un bãrbat înalt, bine fãcut,
îmbrãcat ca un domn, a venit la mine. Mi-a
spus cã este soţul meu, cã i-a fost dor de
mine. Nu îl cunoşteam, mi-aş fi amintit de
el cu siguranţã. Nu ştiam cine este sau ce
vrea. Dar nu l-am lãsat sã vadã asta pe
chipul meu, m-am comportat normal, i-am
zâmbit şi m-am prefãcut cã îl ascult. A
vorbit câteva ore, fãrã întrerupere, dar
Bach, m-a salval, ca de fiecare datã.
Când a plecat mi-a strecurat o oglindã, nu
pot spune cã nu m-am bucurat. Asta îmi
doream cel mai mult pe lume, sã îmi pot
vedea chipul. M-am privit îndelung. Nu pot
spune cã sunt o femeie urâtã, eu nu mã vãd
aşa; doar anii şi-au pus amprenta pe chipul
meu, angelic cândva. Am dedus cã am în jur
de treizeci de ani, dar arãtam de cel puţin
patruzeci.
Într-o altã zi, ea, mi-a spus cã am voie sã
ies afarã, cu ceilalţi. Renunţase de ceva
timp sã-mi mai schimbe lucrurile prin
camerã. Am determinat-o sã nu o mai facã, şi
chiar dacã ar fi continuat, nu mi-ar fi
pãsat.
Am pãrãsit încãperea, pentru prima oarã de
mult timp, privirea aceea a prins viaţã. L-
am privit, doar o datã, şi i-am zâmbit. Am
simţit nevoia sã fac asta, nu pot spune de
ce. Parcã simţeam cã nu am sã-l mai vãd
vreodatã, simţeam cã o datã ce voi pãrãsi
camera, nu mã voi mai întoarce.
Nu îmi mai amintesc nimic de atunci, nici
acum nu ştiu cine sunt. Pot spune doar cã am
vreo şaizece de ani. Din ziua aceea nu m-am
mai privit în oglindã, şi nu am mai vãzut pe
nimeni, în afarã de ea. Imaginea mea s-a
blocat pe umbrele nopţi, le pictez, în gând.
Ca şi cum aş vrea sã imortalizez ceva, dar
nu ştiu ce. Închid ochii, ploapele se lasã
grele, mult prea grele. Ştiu cã îi închid,
pentru ultima oarã. Şi ea, mã urmeazã.
