Discul se-nvârtea
cu muzica jazz epuizatã prin creierii mei!
ascult glasul lui Armstrong, ducându-mi viaţa: e mai bine!
Momentul scopului sosise în viitorul trecutului,
în mine!
prin pereţii înmuiaţi prin minciunã, zburãtori,
Pãcãtoşii!
Sunt între ei, ah! sunt Ca ei!
Cu telepatia ochilor mei
sparg aripile timpului, rup struna vieţii, la ce îmi trebuie?
E mâzgãlitã cu nimicul prafului!
Şi ies: în infinit!
Încotro zboarã acest fluviu,
spre eternitatea oceanului tãu?
Rãspunde-mi, cerule! M-am delimitat destul! Nu am îndrãznit…
Îndrãzneala face totul, dar tot ea te duce spre pierzanie!
Iar eu
îmi duc viaţa la nivel restrâns, delimitat!
Ascult aerul în urechi prin vidul telepatic.
Tu erai acel acel care o iubea ca pe un infinit? A?
nu îmi spui? glasul meu luminat de veiozã te disperã…
Scriu poezie la fel cum tu trãieşti… fiecare dintre noi trãieşte:
dicţionarul ochilor te-a învãţat sã o faci liber.
Eu sunt doar un semn de ortografie din El şi îmi convine,
Sau m-am obişnuit? La fel cum tu te-ai obişnuit sã spui… hm, cuvântul!
nu îl pronunţ,
S-ar duce totul!
Pana iluziei cosmice îmi relaxeazã adâncul!
este o amintire a ceva ce nu s-a împlinit şi nici nu va fi.
E mai uşor sã fii decât sã exişti, e mai uşor
Sã te strecori la poalele negurii, decât prin ea!
dar e mai riscant!
Ceru-i roşu: azi va fi vânt, iar Corbul din interiorul meu
va fi trãdat!
