Inocentã, ca o frunzã cãzãtoare,
Nu ştiam cã viaţa vine din lumini,
Am primit-o dãruitã de la soare
Şi-am purtat-o printre patimi…Şi mãslini…
M-a-nvãţat cum plânge toamna a dojanã…
Sau cum râd caişii-n zorii dimineţii…
Cum sã pun aripi de înger pe o ranã…
Cum sã n-ameţesc în caruselul vieţii….
Iar acum, când ploi de fluturi m-au atins
Şi cu ele toate visele- ecou-
(Dãnţuind în juru-mi într-un zbor prelins,
Lângã sufletul ce-a înflorit din nou),
Mã întreabã dacã şirul de coocori,
Desprinzându-se cu totul de pãmânt,
Mi-a prezis, scriind pe cerul fãrã nori,
Ce-aş fi fost?...De nu eram ceea ce sunt…