cai insomniaci lovesc cu copite de-argint
uşa oraşului
diamante taie şoapte adânci
în carnea copacilor ofteazã
nurii nãdejdii înfloresc reci sub hainã
cobor teama pe scarã
treptele urcã în mine
trotuarul deschide un ochi exoftalmic
cu gene prinse cleios în sângele nopţii
mâna stângã-mi creşte în cer pipãind
prin inelul schimbat în talciocul virtuţii
aripi de pãsãri ţipând
mi-ating drumul din palma fãcutã cauş
pene sticloase şi tu
muşcând ţâţa zilei
sorbi laptele zorilor.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Bine ai venit, Dominique! Frumos, dar ar fi şi mai frumos dacã s-ar vedea mai multã asumare (prea multe trimiteri la persoana a III-a). Se vede însã cã eşti un constructor maiestuos de metafore adevãrate, doar cã le-ar mai trebui puţin liant!
