delirul încarnat în crezãmânt
nu ştie sã se stingã-n adâncuri
firea
în odihnire
ucide aşteptãri
pe alocuri
orizonturi cu aripi istovesc
dincolo de ce pot avea
cuvintele pãşesc desculţe talazul
şi joacã prin nisipu-nsufleţit de învieri
genunea
se refugiazã-n luminã
atunci când inima-şi vegheazã
bãtãile de pe margine
şi se-narmeazã
cu sânge rece
pentru cã ştie cã sensul
nu-i dat de timpul efemer
