Iatã-mã din nou, în faţa unei foi albe şi a unui stilou.
Ceea ce se aflã în faţa mea nu este o simplã paginã. Este o stare a creatiei înainte de a se hotãrî sã prindã formã si culoare.Foaia nu este doar albã. Este o întindere imaculatã, o mare nemişcatã în care nimicul nu mai înseamnã absenţã sau vid, ci un infinit de posibilitãţi, încã nediferenţiate.O materie a devenirii care ezitã între toate potentialitãtile sale.
În foaia mea albã, format A4, existã deja totul, dar într-o formã latentã: personaje neinventate, scenarii nerostite, poveşti unele imaginate altele care au un sâmbure de adevãr dar care încã nu şi-au ales începutul şi lumi care nu s-au desprins încã din propriul lor potenţial. Ca şi cum realitatea întreagã ar sta adunatã într-o stare de continuã aşteptare...
În faţa acestei foi simt uneori aceeaşi fascinaţie pe care o provoacã marile întrebãri ale metafizicii: ce este, de fapt, nimicul? Este el golul absolut sau doar o formã a posibilului care încã nu şi-a gãsit expresia?
Îmi revine în memorie laguna de pe coasta Normandiei, nu departe de Coutances, acolo unde Atlanticul îşi pierde severitatea şi se frânge în ape mai blânde. Oceanul rece, 17 grade, vast şi aproape impersonal, asemenea unei prezenţe cosmice indiferente. Şi laguna, doar cu douã grade mai caldã, 19 grade, dar atât de diferitã, atât de vie, încât pãrea o lume în interiorul altei lumi.Acolo, apa parcã avea altã densitate sufleteascã. Printre reflexele albastre se mişcau peştişori argintii, fulgerãri vii ale luminii turcoaz.Crabii se strecurau lateral printre pietre, asemenea unor gânduri care refuzã drumul drept. Stridiile stãteau închise în tãcerea lor mineralã, pãstrând mistere pe care nimeni nu le putea auzi, iar midiile se agãţau de stânci cu o rãbdare geologicã, ca şi cum timpul însuşi ar fi prins rãdãcini acolo.
Şi atunci am înţeles cã acea laguna nu era doar un loc, ci pur si simplu un microcosmos, integrat în interiorul altei lumi.O Matrioşka lichidã.Oceanul era exteriorul. Laguna era interiorul. Iar în interiorul lagunei existau alte lumi, alte forme de viaţã, alte ritmuri, alte tãceri. Totul pãrea construit din învelisuri succesive, din straturi care ascundeau alte straturi, din universuri care locuiau în interiorul altor universuri.
Poate cã întreaga existenţã este alcãtuitã astfel. Poate cã şi aceastã foaie albã este o Matrioşka a posibilului.
Poate cã în ea existã deja toate lumile care vor fi scrise vreodatã.
Aceastã imagine mã conduce inevitabil cãtre vechile cosmogonii. În marile mituri ale creaţiei, lumea nu apare din nimic, ci dintr-un chaos originar, o materie primordialã, nediferenţiatã, în care toate formele coexistã înainte de a se separa. Creaţia nu este o explozie, ci o sedimentare înceatã, lentã. O decantare. O aşezare succesivã a formelor în interiorul unei materii care le conţine pe toate.
Mai întâi chaosul. Apoi diferenţierea sau decantarea, si apoi Apoi lumea.
Şi poate cã fiecare act de creaţie repetã, în miniaturã, aceastã cosmogonie primordialã. Poate cã foaia albã devine astfel propriul meu chaos originar.Un spaţiu în care toate poveştile coexistã înainte de a fi alese.Un spaţiu în care personajele încã neinventate aşteaptã suspendate între fiinţã şi nefiinţã.Un spaţiu în care posibilul încã nu s-a decis ce formã va lua.
Poetul nostru national Mihai Eminescu pare sã atingã aceastã vibraţie profundã atunci când scrie în capodopera « Luceafãrul »
- Din chaos, Doamne, m-am nãscut şi mã întorc în chaos."
În aceste cuvinte nu aud un sfârşit, ci o continuitate Ca şi cum orice formã ar fi doar o clipã de echilibru între douã tãceri. O clipã de echilibru între douã respiraţii sacadate ale universului.
Şi aici gândul meu îl recunoaste timid pe Mircea Eliade în « Sacrul şi profanul », unde lumea nu existã pur şi simplu,ci trebuie întemeiatã. Sacrul de fapt nu este un obiect, ci momentul în care haosul primeşte sens şi devine cosmos. Profanul este materia încã netrezitã, iar sacrul este clipa în care asupra ei cade lumina semnificaţiei.
Simt cã foaia albã locuieşte exact în acest interval misterios.Nu este încã lume, dar nici simplã materie.Nu este încã sens, dar nici absenţã de sens.Este o frontierã.Este locul în care lumea se pregãteşte sã aparã.Şi poate cã nici fizica modernã nu este atât de departe de aceastã intuiţie. Vidul nu mai este înţeles ca un gol absolut. În adâncul lui au loc fluctuaţii, apariţii şi dispariţii, vibraţii ale posibilului. Nimicul nu este inert. Nimicul pulseazã.
Şi cu cât mã gândesc mai mult, cu atât îmi pare cã toate aceste drumuri: mitul, metafizica, poezia, fizica converg spre acceasi idee si anume ca nimicul nu este opusul creaţiei.Nimicul pare a fi începutul creaţiei.
Iar foaia albã devine expresia cea mai simplã şi cea mai profundã a acestui adevãr. Un fel de pânzã tãcutã pe care universul încã nu s-a scris, dar existã totusi, déjà undeva.
Şi atunci mã surprind întrebându-mã:
Dacã pe recto aş scrie despre trecut şi pe verso despre viitor?
Dacã cele douã feţe ale aceleiaşi file ar deveni cele douã feţe ale timpului?
Pe una s-ar aşeza amintirile: oamenii întâlniţi, cãrţile citite, drumurile parcurse, laguna aceea albastrã de pe malul Atlanticului de unde parcã nu aş mai fi plecat niciodatã.Pe cealaltã s-ar aduna toate lumile care nu existã încã: personajele fãrã nume, întâmplãrile încã nescrise, posibilitãţile care îşi aşteaptã rândul la existenţã.Şi totuşi, între recto şi verso nu existã decât grosimea fragilã a unei foi.Poate cã nici între trecut şi viitor nu existã mai mult.Poate cã amândouã locuiesc aceeaşi paginã.Poate cã prezentul nu este decât aceastã foaie albã pe care memoria şi imaginaţia se întâlnesc fãrã sã se vadã.
Îmi amintesc atunci versul lui Mihai Eminescu din poezia « Glosã »: - Viitorul şi trecutul sunt ale filei douã feţe."
Şi înţeleg cã stau exact ACUM între aceste douã feţe ale timpului.Accesez amintiri şi, în acelaşi timp, dau culoare imaginaţiei. Recuperez lumi trãite şi creez lumi posibile. Privesc înapoi şi înainte în aceeaşi clipã.
Iar la final mã prezint din nou în faţa dumneavoastrã cu o foaie albã şi cu bagajul meu de cunoştinţe, plin de amintiri, de lecturi, de întrebãri şi de mirãri. Cu o imaginaţie fertilã şi cu acel simţ al umorului care mã ajutã, din când în când, sã privesc propria mea gravitate cu un strop de autoironie.
O foaie albã precum pânza unui pictor nerãbdãtor care abia aşteaptã sã schiţeze urmãtorul peisaj.
O pagina albã în format word… care abia asteaptã sa o înregistrez într-un folder si sã retranscriu tot monologul meu interior.
- O foaie albã şi universuri întregi care abia aşteaptã sã le dau culoare -
