I m Blue - Sunt albastrã
Nu pentru cã aş fi auzit vreun refren celebru, ci pentru cã, pentru mine, albastrul este o stare o respiraţie lentã a visului, un spaţiu senzorial atât de confortabil, chiar dacã, uneori, alţii îl simt rece. În picturile mele folosesc acelaşi cod : HEX:305CDE, e o paletã secretã a cerului coborât în palme.
Am o casã cu ferestre albastre care clipesc noaptea ca nişte astre vii, de parcã universul şi-ar fi mutat adresa în pereţii mei. Am şi un şofer rãtãcit, care conduce fãrã destinaţie, iar maşina lui, un monospace capricios, de culooare albastru KLM, pare sã aibã voinţã proprie...dispare exact când ai nevoie de ea, ca într-un joc absurd de-a v-aţi ascunselea. Noi cãlãtorim si ne ascundem, de fapt suntem în vacantã pe Terra si aici este locul nostru de joacã.La mine povestea e inversã: Odysseus, cel cu o mie de şiretlicuri, m-a ţinut captivã douãzeci de ani pe insula lui, iar eu am învãţat sã evadez doar visând.
Am lucrat cândva într-o grãdiniţã bleue - un loc unde copiii desenau vise cu ochii deschişi, iar culorile se întâlneau fãrã grabã, ca nişte prieteni vechi. Joaca era liberã, fãrã reguli şi fãrã timp, iar paşii lor aveau logica secretã a visului.
Şi aici vine întrebarea culminantã: de ce Maria Montessori ca metodologie, într-o grādinitā albastrā?
Pentru cã a fost un om deosebit care a vãzut acolo unde alţii nu priveau si nu întelegeau nimic, ca si astãzi de fapt. Într-o lume în care copiii diferiţi erau abandonaţi în azile, amestecaţi cu adulţi pierduţi, ea mai întâi de toate a observat si a înteles cum functioneazã un copil. I-a scos din acele spaţii reci şi le-a oferit un univers nou: obiecte create pentru mâinile şi mintea lor, simple şi vii.Înaintea ei, Édouard Séguin deschisese deja o uşã, dar Montessori a transformat-o într-un drum. A schimbat felul în care privim copilul: nu ca pe un vas gol, ci ca pe o lume care aşteaptã sã înfloreascã.Pentru mine copiii sunt boboci de trandafiri gata sa înfloreascã, daca stii sã-i ghidezi,si sã le oferi un cadru securitar si prietenos de explorare si de joacã.
Astãzi existã si multe derive : şcoli transformate în vitrine scumpe, metode golite de sens, dar cine a înţeles esenţa ştie: un copil creşte echilibrat si frumos, atunci când mediul îi vorbeşte pe limba simţurilor.
Iatā de ce toate visele mele sunt albastre. Poate pentru cã privesc mereu spre cer, iar constelaţia din care vin are forma unei inimi, poate lângã Capricorn, poate aproape de Lebãdã… nu cunosc coordonatele exacte. Unele vise poartã nave spaţiale, altele au catarge şi plutesc fãrã direcţie. Uneori, dorm pe nori moi care mã poartã spre locuri din care de multe ori, nici nu vreau sã mã mai întorc. Şi totuşi… cine sforãie în cod Morse pe canapeaua de jos din salon, trimiţând mesaje pe care nu le pot descifra?
În jurul meu, culorile trãiesc. Verdele, turcoazul şi bleumarinul au voci, se ceartã, mã acuzã cã le-am amestecat într-un borcan imaginar din care nu mai pot evada. Poate am bãut, din greşealã, albastru de metilen, crezând cã e un poem lichid. Dar alchimia mea distratã a greşit proporţiile, iar din reacţie a apãrut un violet de genţianã care teatral şi ironic râd de mine… în mod chimic.
Culorile danseazã fãrã ritm, iar eu încerc sã le dirijez ca pe o orchestrã care nu vrea sã fie condusã. Am sângele albastru, saturat de oxigen, şi uneori cred cã sunt o prinţesã desenatã pe zidurile unui castel care cãlãtoreşte prin lumi ciudate. Cavalerii mei sunt biciclete cu clopoţei, iar dragonii aruncã confetti şi covrigei în loc de foc.
Coroana mea e din flori de mai şi ace de brad veşnic verzi, iar tronul, un frigider rãtãcitor prin tãrâmuri transparente. Nu sunt zâna zãpezii, ci a primãverii, iar regatul meu începe aici, pe planeta albastrã, unde animalele discutã filozofie şi energie, ca şi cum ar înţelege tot ce oamenii complicã.
Uneori, norii nu aduc ploaie, ci jeleu. Îl adun în palme şi îl transform în prãjituri absurde pentru oaspeţi cu şosete care rimeazã. Fiecare zi se încheie cu un spectacol mut, un circ care nu spune nimic şi explicã totul.
Sunt totally blue, dar nu tristã. Vād lumea în prisma unor ochelari de soare cu lentille albastre iar eu sunt albastrã în felul în care realitatea sare şotron pe reguli inventate.Iar dacã sensul existã, îl aştept liniştitã.Îi voi întinde o eprubetã…şi vom vedea împreunã în ce se transformã.
Şi, la final, mã întreb: oare matematicienii au rezolvat - Quadratura cercului -?
Pentru cã şi mie îmi vin soluţii - la fel de imposibil de explicat, dar poate perfect adevãrate într-o altã formã de luminã.
