Uite-l... ce trist se-aratã....
Sticlã spartã-n mâna lui...
Şi buzele-i sunt ude
De berea bãutã cu-o searã-n urmã.
Poarta vorbelor tale se deschide...
Nu intra, nu vei mai ieşi.
Singurii sinceri sunt ochii,
Ochii lui mari.
În ei se-aude strigãt de-ajutor.
Parc-ar fi ochi de copil,
Blânzi şi temãtori...
Alegi sã fii veşnic zdruncinat
De propriile tale mâini.
Închide-ţi poarta vorbelor tale, mai bine,
Acesta-ţi poate fi sfârşitul sau începutul.
Trãim aceleaşi vremuri şi totuşi trãim atât de diferit.
