Aflat-ai tu cât eşti de minunatã?
Şoptitu-ţi-a-n urechi vreun vânt pribeag
Cã se-oglindeşte frumuseţea-ţi toatã
Peste câmpii, iscând vrãjit şirag
De flori, tablou preaviu, duios ivit
Din primãvara-ţi aşternutã-n glie,
Şi-n care, câte-un curcubeu grãbit
Gãsitu-şi-a izvor şi temelie?
Simţit-ai tu pe pleoape vreun sãrut
Cu tain-adâncã pogorât din cer?
E soarele; din raze şi-a ţesut
Aprinsu-i dor şi revãrsat astfel
Peste fãptura ta, cu glas fierbinte,
Chiar genele ţi le-a imbrãţişat...
Apoi, zãbavnic, spre- asfinţit, cuminte,
Se-ndreaptã, pe vecie împãcat...
Mai ştii cã-n dorul tãu, prin lumi de zei
Se zãmislesc pãduri cu dans de iele?
Cã şi-au aflat sãlaş în ochii tãi
Chiar noaptea-adâncã... şi câteva stele?...
