Asemeni unei flori ce în apus
Petalele-şi închide-n nefiinţã,
Şi împietritã-n fragedã cãinţã,
Tânjeşte dupã ziua ce s-a scurs,
Fãptura ta se-aratã, nãzuinţã
A dragostei ce-n suflet ţi-a adus
Cãldura-i dulce, dar in schimb, şi-a pus
Pecetea ei de-adâncã suferinţã...
Însã, când zorile din nou s-aratã,
Şi floarea se deschide, o minune!
Spre soare-aruncã strãlucirea toatã,
Ce noaptea-ntreagã a pãstrat-o-anume,
Sperând cã va mai rãsãri odatã,
Şi-apoi, nicicând el nu va mai apune ...
