Pe aleea Trandafirilor, lângã tufişuri, buşteni şi buruieni, aşezatã pe pãmântul moale, cafeniu, cânta o coţofanã. Avea penajul negru, lucios, pãrea pictat cu cernealã iar cântecul ademenitor îi prindea pe copii în mreje.
Unicul personaj bosumflat, care îşi astupa urechile cu perna, şi scrâşnea puternic din dinţi nu era altcineva decât fostul marinar şi actualul pirat Levi Antonescu.
Înfuriat peste mãsurã de trilul mângâietor al coţofanei, deschise geamul aburiu al cârciumei în care poposea pentru trei nopţi, îşi puse puşca numitã Vrãjitoarea pe pervaz, aşteptã preţ de o secundã iar apoi un bubuit macabru izbucni din arma pneumaticã.
-Mori, lighioanã mizerabilã! mârâi acesta, nimerind biata fãpturã drept în piept.
Fãrã sã aibã absolut nimic pe conştiinţã, cãscã adânc şi încercã sã se aşeze în patul tare, sperând ca visele mirifice cu dudui puţin dolofane şi roşcate sã îi aparã în somn.
Şi într-adevãr adormi, însã numai pentru zece minute, deoare ce fu trezit brusc de un puştan cu ochii negri ca mãrgelele şi pãrul auriu ca lanul de grâu.
-Trezeşte-te, ucigaş de pãsãri! ţipa copilul impozant, ca un om mare.
Levi îşi deschise repede ochii şi se repezi sã îşi ia sabia de oţel de sub pernã.
-Cine cuteazã? întrebã somnoros, pironindu-l cu privirea pe bãiat.
-Marcel, a rãspuns plodul dupã o pauzã scurtã în care nu au fãcut altceva decât sã se uite chiorâş în ochi, ca şi cum ar fi avut loc un concurs de holbat.
-Eşti doar un copil, spuse tensionat piratul. Nu ştiu cum ai intrat aici, dar pleacã, pânã nu mã rãzgândesc şi-ţi trimit oasele putrezite mamei tale drept cadou de opt martie.
-Nu poţi trimite oase unui schelet, are deja destule, spuse Marcel, înştiinţându-l pe pirat cã era orfan.
-Deci nu ai pãrinţi. Mi se rupe inima, spunea Levi, sarcastic.
-Nu poate sã ţi se rupã ceva ce nu ai!
-De ce-ai venit? rãcni Antonescu, pe punctul de a-l strânge de gât.
-Sã o rãzbun pe coţofana Ştefi.
Dupã acele cuvinte dârze, copilul îşi scoase un cuţitaş de plastic din buzunar, şterpelit ieri din bucãtãria orfelinatului, şi începu a rânji. Nu plãnuia sã îi facã rãu, voia doar sã-l sperie şi sã îl determine sã jure pe onoarea pe care nu o avea cã nu va mai atinge pene de coţofene în viaţa lui.
Piratul râse diabolic, şi mânuindu-şi sabia ca un cavaler al morţii, puse tãişul aproape de gâtul copilaşului, aşteptându-se la smiorcãieli, rugãminţi fierbinţi, lacrimi amare.
Copilul nici nu clipea, ba mai mult, încerca sã se se apere de sabie cu cuţitaşul inutil.
Atunci ochii verzi ai piratul au sclipit precum smaraldele, iar pletele lungi şi negre de culoarea lemnului dulce i-au fluturat în vânt, fiidcã fereastra era încã deschisã.
Mulţi oameni de trei ori mai mari decât Marcel au încercat sã-i ţinã piept în trecut. Fiecare dintre ei a sfârşit ciopârţit de sabia sa însetatã de sânge, şi fiecare dintre ei ş-au cerşit existenţa.
Însã copilul era special iar Levi a vrut întotdeauna un urmaş.
