Dizolvã-mã-n culoarea surâsului tãu
şi nu permite tristeţii
sã se strecoare
prin galaxia absconsã
din pigmentul sângeriu
al irisului
de catifea.
Amestecã-mi lumina
cu bezna acidã
prin care,
Anxioşi,
ne cãutãm cu degetele nisipoase
în golul care existã
între douã inimi rãtãcite
sau uitate
de Destin.
Topeşte-mi sufletul la 180 de grade
Fahrenheit,
în lava îmbrãţişãrii tale
vulcanice
şi zdrobeşte-mi coastele
sã pot simţi mai bine
fâlfâiala aripilor care ţi-au crescut
din stern.
Îngheaţã-mi respiraţia -
sãrutul verii sã-mi fie aer,
sã-ţi gust cu limba
atrocitãţile care suspinã
în recea dezmierdare
de cleştar.
Ajutã-mã sã înţeleg
de ce
între doi surdo-muţi
gângureşte despãrţirea
şi tace
o Dragoste
ce ne-ar fi vindecat
pe amândoi
de pãcat.
