De-ar coborî de-odatã crâmpeie de luminã
rãsfrânte din a lunii vechi plãmadã,
ţi-ar sãruta obrajii albi de crin
iar timpul sã se-ntoarcã sã te vadã.
Cât de cãrunt ţi-e pãrul, tatã
şi ochii cum de viaţã-s plini
trecut-au anii şi n-ai avut zãbavã
la poalele iubirii sã te-nclini.
O, câte-aş vrea sã-ţi povestesc
din amintirile ce se adunã...
în pragul inimii cuvintele-mi şoptesc
sã mai amân un veac, o sãptãmânã.
De palmele-ţi în palme le cuprind
mã înfioarã dorul ce îl port în mine
şi nu aş vrea nicicând sã mã desprind
de dragostea şi grija ce le porţi în tine.
Sã-ţi mulţumesc acum, poate pãrea banal
dar ai zidit frumos ai tãi vlãstari,
nu ai uitat nicicând cum e sã fi pãrinte
chiar de-ai mâncat o pâine
şi strugurii din boltã ţi s-au pãrut amari.
Nu vreau sã plâng şi nici sã râd, cãci te iubesc
iar dragostea din mine nu are sãrbãtoare,
vreau doar în braţe sã te strâng
sã simţi ca-ntotdeauna cã ai zidit o floare.
