Ma port de parca inca-mi plang
penita ce-mi mai scrie ce e,
si ochiul mi-l inchid mai stand
cu gandul la ideea de idee.
Mi-as fi dorit sa port pe brate
cenusa cerului mustind
de doruri mute, si-atunci poate
m-as fi trezit din nou traind.
Mi-as fi dorit sa fac un zid
din pantece de stele si in miez
ingenuncheata sa ma-nchid
nemaiputand nicicand sa mai visez.
Dar o, sunt doar asa cum sunt
si peste ziduri ma prefac
a trece, si peste vise noi urcand
sperand sa nu fac un pacat.
Nr
Comentarii
Comentatori
1.
Nu cred cã este un pãcat sa visezi, sã construieşti speranţe, este pur şi simplu o nevoie pe care o avem din naştere noi oamenii. Versurile tale spun multe, dar cel mai mult, în ele, se simte nevoia de eliberare spiritualã, de spargerea unor bariere pe care lumea concretului le impune. Sunt multe trãiri care vor sã iasã la suprafaţã şi care dau intensitate versurilor.
