Pânã când sã mai avem,joc şi timp pe acest pãmânt?
Sã urnim din loc sã facem,s-adunãm cu foc şi avânt?
Sã cutez aici a spune şi din ochi ca la obraz...
Spre nevoi ce-n astã lume sã gãsim aici extaz.
Pânã când o sã mai cadã peste ochi şi obrazul meu?
Întind mâna ca s-o simtã,ploaia ce-mi v-a fi mereu;
Al meu duh din lumea asta,peste veacuri şi-am s-o spun!
Cã nimic în al sãu drum nu v-a duce-ncet pieirea.
Al sãu iz de proaspãt umed,aerul ce-l curãţeşte
Fluturilor ce-n copacul,vieţii voastre şi a noastre,
Cãci sã ştiţi de acum încolo,ploaia v-a cãdea mai rar,
Şi în lume şi dincolo,fluturi de mãrgãritar.
Ploaia v-a cãdea din nou peste secole la rând
Mii şi mii de stele-n vânt se rãresc acum din cer.
Pentru noi de astã datã v-a veni la un rãstimp,
De rãscumpãrare-n viaţã şi de aducere în timp.
Cã suntem legaţi deodatã spre murirea ce-o aşteaptã
Ploaia de se v-a opri,încet moartea ar venii.
Însã ea de v-a cãdea,omul de s-ar cumpãta,
Sã gãseascã peste veacuri,apã sã mai cadã-n picuri.
Atunci lumea ar deveni loc mai bun, şi-am reverii
Cã atunci când s-ar porni,moartea o v-a împietrii.
Dar de atunci şi altãdatã,mereu fãrã fricã am fost,
Cã la noi moartea nu vine şi cã temem fãrã rost.
Nu e aşa dragi camarazi cãci,lumea ce o ştim acum
Se poate face peste noapte în moarte şi în scrum.
Şi sã nu-ncredem în creaţia de fier şi lemn ce azi este,
Cãci mâine n-or mai fi! Şi vezi cum lumea piere.
Cã ne bazãm cum pe ştiinţã,pe toate cele de om mânã;
Ce-am fãcut şi uitãm mereu cã acestea cad şi stricã.
Şi rugina le mãnâncã şi atunci omul cade-n gol,
Cã se-ncrede munca sa şi uitã cã e muritor.
