-1-
Duhuri rele, vii, scârboase se succed
cu inimi negre, cu ochi de foc, de jad,
în râul morţii de suflete din iad
se strâng la arme, spre mine se reped.
Of! Ori de câte ori gândul mi-l întind
spre sãrmani, bolnavi c-o vorbã sã-i alin,
simt un val de pumni izbindu-mã din plin
duhnind a moarte, spre al meu piept ţintind.
M-au prins în lanţul viciilor mele,
captiv sunt Doamne, Iisuse milostiv,
sufletul mi-l frâng, oasele-mi par grele...
Tu... Pe unde-mi eşti? Nu vezi cât de naiv
şi slab sunt Doamne? Apari din stele,
salveazã-mi pielea din cercul vechi, nociv!
-2-
Cãzut în genunchi plâng sub a Ta cruce
trei stropi de sânge, pe creştet, mã ating,
diavolul însuşi, în stânga, ca-ntr-un ring
aşteaptã turbat, de suflet, sã m-apuce.
Fuge de pe cer soarele, de spaimã,
pietrele-s închid ochii de durere,
sfinţii morţi înviu şi ies la vedere
pe strãzi, prin case miroase a crimã.
Bolnav de Moarte, om slab şi pãcãtos,
mã lepãd de ce-am fost, un jupân despotic,
şi mã-ntind umil, ca un bãtrân pietos
sã îţi cer harul scrisului poetic,
nu pentru galbeni ori pentru trunchi pietros-
ci pentru slava Sfântului ermetic.
|
